AM Press Logo
Muzeul Pietrei

Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (119)

Bună seara, dragul meu! Bună seara ai rostit și tu în urmă cu câteva ceasuri unui grup de vizitatori. Cuvintele tale au rămas la fel, au același ton, aceeași senzualitate. Vorbele tale, inerente locului acesta sunt. Doar auzul meu le percepe altfel. Vibrația lor sfâșie, răscolește, iar eu trebuie să ascund durerea de fiecare dată, să înăbuș strigătul reprimat în lunile, anii de încercare. Străduința ta de a te opune nevorbirii. Un amestec de sentimente mă încearcă, cu gândul la ce-a fost și la ce n-a mai putut fi de la o vreme. Dar glasul tău, versurile rostite de tine continuă să bucure, așa încât ceea ce simt eu la auzul lor nu trebuie să treacă bariera ființei mele, nu trebuie să ajungă la auditoriu.

Iată, îți scriu din nou! Cine ar fi crezut în urmă cu douăzeci de ani când „mi-ai testat” talentul scriitoricesc, jurnalistic, când mi-ai cerut, printre altele, să scriu o scrisoare, adresată cuiva, unei prietene, oricui, că voi ajunge astăzi să-ți scriu chiar ție? Și în ce context? Cum se leagă lucrurile, întâmplările, cum fiecare început are o continuitate la un moment dat! Lumea scrisului aș împărți-o în două: scriitori și oameni care scriu dintr-un îndemn care n-are legătură musai cu talentul, cu harul, cu ceea ce definește adevăratul scriitor. Din prima categorie faci parte tu, iar eu mă înscriu la cea de-a doua. Poate că e prea mult și aici, dar nu găsesc acum o altă subdiviziune. Am trăit atâta timp lângă un scriitor, am citit cărți (nu îndeajuns!), și simt că multe-mi sunt încă necunoscute despre scris.

Încheind activitățile de peste zi, m-am refugiat într-o carte. „Despre scris” – Stephen King. Știi că genul literar abordat de autorul american, celebru prin romanele sale horror, nu mă atrage. Luciana a citit cu interes câteva cărți ale lui. Eu sunt departe de zona asta. Am încercat, dar nu-mi este pe plac. Volumul acesta însă, dăruit de un prieten, mi-a stârnit interesul. N-am parcurs multe pagini, dar voi continua, ca de obicei, în scurtele răgazuri pe care mi le permit.

Îți redau câteva rânduri, scrise în debutul cărții: „Vă puteți apropia de actul scrisului cu nervozitate, cu emoție, cu speranță sau chiar cu disperare, cu senzația că nu veți reuși niciodată să așterneți în scris tot ce aveți în minte și în suflet. Vă puteți apropia de acest act cu pumnii încleștați și cu ochii mijiți, pregătiți să faceți ravagii și să-i doborâți pe toți. Vă puteți apropia de el pentru că vreți să convingeți o fată să vă ia în căsătorie sau pentru că vreți să schimbați lumea. Apropiați-vă de el în orice fel doriți, dar nu cu lejeritate! Dați-mi voie să repet: nu trebuie să vă apropiați cu lejeritate de pagina albă!
Nu vă cer s-o faceți cu reverență sau fără îndoieli; nu vă cer să fiți corecți din punct de vedere politic sau să renunțați la simțul umorului (dimpotrivă: rugați-vă lui Dumnezeu să aveți simțul umorului!). Ăsta nu e un concurs de popularitate, nu sunt Jocurile Olimpice ale moralei și aici nu suntem în biserică. Dar e vorba de scris, fir-ar să fie, nu de spălatul mașinii sau de aplicarea fardului! Dacă îl puteți lua în serios, vom avea de lucru. Dacă nu puteți sau nu vreți, e timpul să închideți cartea și să faceți altceva. Să spălați mașina, poate”.

Eu nu închid cartea, dragul meu, decât pentru scurtă vreme, până timpul îmi va îngădui s-o redeschid. Să spăl mașina nu-mi place! Fardul, puțin, da, îl aplic în grabă! Cu lejeritate nu pornesc niciodată când e vorba de scris. Simțul umorului l-aș vrea mai amplificat, dar îngrijorările zilnice îl mai retează, iar în scris mai deloc nu-l utilizez. Tu doar te așezai cu lejeritate în fața colii albe, pentru că la tine scrisul nu era strădanie. La tine era un fel de autodictare, sau o dictare a unei entități care prin tine grăia. Tare aș vrea să vorbim acum despre scris, și multe altele. Știi, îmi imaginez uneori dialoguri cu tine despre una, despre alta. Intuiesc și când nu ești de acord. Dar trebuie să mă ierți pentru cele ce nu-ți par potrivite. Sunt urmări ale vulnerabilității cuiva care a crezut că nu vei pleca niciodată. Altfel mă știi un om bun, atât cât poate să fie un pământean, harnic și dispus să învețe ceea ce nu știe.

Dragul meu, mă depărtez de zona tehnică și morală a scrisului, și-ți spun că am avut o săptămână plină, cu bune și rele. Și, a nu știu câta oară, am simțit că Dumnezeu îmi este alături. Nu știu dacă pentru faptul că singura mea rugăminte pentru El este să rămână, chiar dacă eu mă distanțez uneori. Lui nu-i cer lucruri materiale, nu îi cer sprijinul pentru situații anume. Îl rog doar să vegheze asupra copilului nostru, să te țină pe tine aproape de El, iar pentru mine îi cer să facă așa cum crede că e mai bine. Atât! Și zilele acestea așa a făcut. În câteva privințe. Într-una dintre ele îmi pierdusem orice speranță, și nu îi vedeam rezolvare. Și, așa, pe neașteptate, a venit soluția pentru ceva ce pornisem în urmă cu câteva luni. Știu că e și o consecință a tot ceea ce fac de când ai plecat, și a ta, care veghezi asupra mea, dar și a Celui care, așa cum spuneam, știe cel mai bine cum să rânduiască, și când să rânduiască anumite lucruri. Toate acțiunile noastre capătă sens, la un moment dat. Nimic nu rămâne fără răspuns. Sau da? Cumva dețin răspunsul la această întrebare. Zilele trecute, găsindu-mă în casa noastră din București, și cercetând ce e acum și ce-a fost ieri, iată ce gânduri, neduse până la capăt, m-au cercetat:

„albume prăfuite de timp,
chipuri fericite, uitate în altă viață,
fotografii ce acoperă rafturi întregi

cine sunt cei ce se-arată?
unde s-au rătăcit?
de ce s-au pierdut?”

N-am reușit să merg mai departe nici cu întrebările, nici cu răspunsurile. Îți dau ție această sarcină. Tu știi mai bine! În așteptarea răspunsului, îți spun ca mereu:
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu

Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!