Buni zori, în Ajun de An Nou, dragul meu! Am tăcut în ultima vreme. Nu te-am căutat de Crăciun. Te-aș fi lăsat în liniște și acum, dar mâinile mele te cheamă. Altfel decât altădată. Degetele mele mângâie acum tastatura laptopului. Așa te ating, așa te îmbrățișez. În acest fel se întâmplă întâlnirea noastră. Degetele-mi tremură. Palmele-mi sunt reci. Nu de frig! Așa au fost întotdeauna. Ale tale, calde mereu, le-a învelit pe ale mele. Acum le încălzesc scriind. Scrisul ne ține aproape.

Mi-e greu să-ți mărturisesc ce stări mă încearcă în perioada asta, la granița dintre sfârșit și un nou început. Aș mai lungi puțin anul. Nu pentru că ar fi fost unul extraordinar, dar mă sperie ce-ar putea urma după el. N-a fost nici rău. Pot enumera câteva reușite. În primul rând am reușit să fiu. Să nu mă pierd de tine, să nu mă rătăcesc de mine însămi. Supraviețuirea Muzeului Pietrei e de asemenea o reușită. Apoi a Agenției AMPress. Am publicat o carte. A avut continuitate evenimentul din luna august. Mai sunt și altele câteva. Nimic nu a fost ușor, și presimt că va fi din ce în ce mai dificil. Poate de aceea mă tem de începutul noului an. Sau poate temerile mele sunt mai vechi. De la vârsta de 35 de ani, când a trebuit să trăiesc sfârșitul în diversele lui înfățișări, apoi să cunosc mereu începutul a ceva, începutul unei noi vieți. Totul a debutat în momentul în care te-ai îmbolnăvit. De atunci, timpul, cu tot ce înseamnă el, mă sperie. Și, pentru a vedea starea bacoviană care aproape permanent mă cercetează, îți redau aici câteva rânduri scrise zilele acestea, și pe care nu le-am dus la capăt, dându-mi seama că nu pot continua decât în acest ton, iar cititorii n-au nevoie de astfel de tristeți, la ceas de sărbătoare:

„un clinchet strident se aude,
răsună prelung,
răsună a moarte
și moartea-i vicleană
o credem departe,
când ea de mână ne ține,
cu noi șade la masă

nimic la distanță n-o ține
nici Crăciun, nici An Nou
și nici Paște

fără milă desparte
inimi prea duios îmbrățișate
copii de părinți,
iubiți de iubite,
soră de frate”.

Rândurile acestea au fost generate și de tragedia de la „Ferma Dacilor”, un loc care aducea bucurie multora, aflat la doar nouă kilometri distanță de noi, unde am fost de câteva ori. Apoi mesajul venit în miezul celei de-a doua nopți de Crăciun, când prietena scrisului nostru, doamna doctor Petrescu, mă anunța că soțul ei a plecat acolo unde te afli și tu. Moartea produce suferință oricum, dar se amplifică cu mult mai mult, când se întâmplă în zilele în care bucuria de a fi împreună se transformă în despărțiri fără întoarceri. Cei rămași nu cunosc alinare acum, indiferent ce li s-ar spune. Dumnezeu să-i întărească, așa cum spunea bunica mea, în îndurarea suferinței.

Dragul meu, mi-e cumplit de greu să-ți vorbesc azi. Voi fi rezumată în cuvinte. Vei citi mai mult în curând. Tânăra jurnalistă și scriitoare Eveline Păuna, despre care ți-am mai vorbit, m-a convocat într-o întâlnire cu mine însămi. Un interviu în care nu mă pot evita. De la început și până azi. Un interviu despre noi, despre tine, despre fiica noastră, despre scrisul nostru și despre muzeu. Am parcurs întrebările ei, dar n-am avut curaj să pornesc la drum. O voi face peste câteva ceasuri. Trebuie să fie gata pe 3 ianuarie, așa încât zilele acestea voi călători în viața noastră de demult, în cea de azi, și cea din viitor. Acest interviu, care va fi publicat în money.ro,  e o provocare pe care o primesc cu bucurie, dar și cu teamă. Vei vedea de ce.

Acum vreau să-ți mai împărtășesc o bucurie venită deunăzi, din partea colegului tău de condei, Aristotel Bunescu. Mi-a trimis la Sângeru un dar despre care nu mi-a vorbit. Surpriza venită prin curier a fost uriașă. Un calendar al anului 2024, cu noi. Fiecare lună este însoțită de o fotografie a noastră. Marina Almășan spune că acest calendar poartă în el doar zile norocoase. Mi-am propus să o cred. Dacă tu ești, cu siguranță vor fi zile senine. Prea numeroasele zile întunecate din ultimii ani m-au epuizat. Mă agăț cu un fel de disperare de fiecare licăr de lumină, pentru a continua. Și reușesc, dar nu știu cât am să mai pot.

Una dintre întrebările Evelinei este aceasta: „Care este relația ta cu Timpul?”. Privindu-mi cartea de identitate ar trebui să fiu optimistă, însă nu este deloc așa. Simt că timpul îmi este potrivnic. Aș vrea să fac cât mai multe lucruri, să trăiesc mai intens, să mă bucur mai mult, să plâng mai des, de parcă zilele mele s-ar restrânge, și curând n-aș mai putea să fac nimic. Să fie o presimțire sau doar urmarea a ceea ce am trăit în ultimii ani? Mereu la granița dintre început și sfârșit, sfârșit și un alt început. Ca și acum, când Anul Nou face primul pas. Ceva rămâne în urmă, și altceva ce continuă. Dar, oare, cum va fi această continuitate? Și cât va dura? Relația mea cu timpul este inconstantă, susceptibilă, furtunoasă.
Timpul e secunda respirației. Respirația se oprește, iar el își vede de drum nestingherit. Timpul va fi mereu învingător! Ești de acord cu mine?
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu