AM Press Logo
Muzeul Pietrei

Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (139)

 

Buni zori, dragul meu! Greu mă desprind din somn, în dimineața asta. Aș întârzia în pat ca în vremurile de altădată, când „greul” orelor acestea îți aparținea ție, iar eu mă bucuram de răsfățul dimineților târzii. Multe dintre îndeletnicirile tale din zi și din seară, le-am preluat eu treptat. Unora le țin piept, cu altele mă împotmolesc, dar vreau să cred că izbutesc până la urmă într-un fel sau altul. Pentru a mă desprinde din ceața somnului, parcurg câteva pagini din cartea ca o biblie a lui Cioran, sorbind din cafeaua aburindă. Multe volume îmi ocupă masa de scris, dar deseori mă întorc la scrisul lui. Așa cum tu îl căutai mai mereu pe Arghezi și pamfletele lui. O frază îmi atrage atenția: „Este neelegant să te plângi de viață câtă vreme poți să-ți asiguri un ceas de singurătate pe zi”. Mă gândesc că eu prea des am fost neelegantă, fără să iau în calcul că ceasurile mele de singurătate, multe, îmi sunt chiar benefice. Fără ele n-aș putea fi, n-aș putea scrie, nu m-aș putea întoarce la tine. Fără ele n-aș cunoaște lacrima, și nici bucuria. Căci, da, în singurătate nu doar tristețea o cunosc. În ultima vreme, constat că fără ceasurile de singurătate n-aș ști să trăiesc. Am nevoie de spațiul destinat mie, cu mine, deprins după plecarea ta. Nu-mi doresc renunțarea la libertatea singurătății. E singurul bun dobândit în ultimii ani.

Dragul meu, singură cu totul nu mă lași, știu. Mi-ai arătat și ieri, când ai reușit să mă tulburi ca niciodată. Știi că n-am renunțat la telefonul tău. E drept, nu prea mai sună nimeni la acest număr. Doar cu scriitorul Dumitru Velea vorbesc. El nu și-a pierdut obișnuința de a forma numărul tău. În drumurile mele, telefonul care ți-a aparținut îl pun în geanta în care port laptopul. Așa am făcut și sâmbătă. Plecasem din București, spre Urlați, pentru a participa la lansarea de carte a doamnei profesoare Catia Ștefan. Tocmai ce intrasem pe autostradă, și-mi sună telefonul. În ecranul din bord îmi apare numărul tău. Nicio secundă n-am tresărit. Am răspuns din instinct, natural, ca demult. Tăcere. Abia atunci am constatat realitatea. Am închis. Telefonul a sunat iar și iar, de cinci ori. Am oprit, deși încă nu se prefigura banda de urgență, și am luat telefonul lângă mine. Știu că s-a petrecut ceva în mers, o atingere între laptop și telefon. De ce însă s-a apelat numărul meu? De ce nu alt număr? Noi doi nu mai vorbim de peste doi ani la telefon. De ce nu l-ai apelat pe domnul Velea? Era ultima convorbire, din urmă cu două zile. De ce, dacă tasta literei V a fost cea cu pricina, nu l-a ales pe el? Velea e înainte de Vrabie! De ce m-ai căutat pe mine? M-am gândit că vrei să-mi atragi atenția asupra vreunui pericol și, cu riscul de a întârzia la lansare, am mers mai prudent ca niciodată. Apoi, m-am gândit că știind că merg în orașul care ne-a adus împreună, vrei să-mi spui că n-ai uitat. Și ești cu mine, mai ales că atunci când particip la astfel de evenimente, unde tu erai personajul central și eu doar te însoțeam, mă încearcă sentimente diverse, emoții intense. M-am bucurat de semnul tău, dar m-a și răstălmăcit. Nu mai știu cum s-au legat cuvintele mele apoi. Nu mai știu cât am spus din ceea ce voiam să vorbesc. Nu mai știu nimic. Știu doar că fiecare dintre cei prezenți te-au evocat, iar eu mi-am început discursul cu noi, și legătura de suflet cu orașul Urlați, a cărei zi de naștere a fost ieri, când s-au împlinit 509 ani de la prima atestare documentară. Urlați este un oraș cu istorie, cu povești, un oraș născător de povești. Orașul meu de suflet, unde s-a petrecut trecerea mea din etapa adolescenței, la cea a maturității. Acolo am întâmpinat primele greutăți ca adult, dar am deprins și foarte multe lucruri care m-au pregătit pentru viață. Acolo am întâlnit oameni, pe care și astăzi îi port în amintire. Lansarea cărții de poezie a doamnei Ștefan a fost un eveniment cald, luminos, ca poeziile domniei sale. Și cei de care am stat alături sunt la fel. Doamna Niculina Grigore, pe care am cunoscut-o după plecarea ta, e un om drag sufletului meu. Doamna Ficuța Micu, directorul Casei de Cultură, pe care o cunosc demult, și ea te știe de și mai multă vreme, așa cum mi-a povestit sâmbătă. Domnul primar Marian Măchițescu, cu care conversai pe teme politice la întâlnirile culturale. De douăzeci de ani e edil al orașului prahovean și mi-a mărturisit că va candida și de astă dată. Nu mă surprinde longevitatea domniei sale în funcție. E prezent în viața urbei și a cetățenilor, și întotdeauna răspunde pozitiv la acțiunile culturale organizate în orașul său, după cum mi-a spus doamna Micu. Apoi, reîntâlnirea cu doamna Maria Bem, scriitoare, iubitoare de vers și metaforă, m-a bucurat nespus. Și Marius Glonț, cu o parte din trupa lui de adolescenți talentați, care a încheiat armonios, la unison cu poezia.

Dragul meu, întâlnirea oamenilor cu literatura nu s-a pierdut și nu se pierde, indiferent de vreme și, mai ales, de vremuri. Acum, pornind de la poezia Catiei Ștefan, numită „Cheia libertății”: „În fiecare zi ai în mână cheia libertății … Prioritățile tale nu țin de cheie/Și ajunge să ruginească …”, eu am un îndemn pentru ea, și pentru toți aceia care au curajul și puterea să-și așternă gândurile la vedere: Să nu lăsați cheia cuvintelor să ruginească! Cred că e singura libertate reală. Toate celelalte libertăți pot fi iluzorii. Întotdeauna se va găsi ceva/ cineva să le constrângă. Iar poezia nu este iluzie, e realitatea gândului, frământarea lui și căutarea unor înțelesuri. Să zburde așadar, pentru liniștea noastră și bucuria cititorului. Poprirea pe gând încă nu se întâmplă! Dacă o altă părere ai, transmite-mi, dar nu prin telefon! Găsește o cale mai puțin răstălmăcitoare.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu

Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!