Ca o ploaie târzie de vară, torențială și rece, se izbesc de geam gândurile. Întâmplările se preling ca niște lacrimi care plâng, fără să se-ndure să părăsească chipul. Sarea lor se adună în stalactitele și stalagmitele vieții trăite. Înalță ziduri până dincolo de orizont. Lespezile acestea nu vor muri. Ele nu vor fi ucise de oameni, de timp. Cândva vor reclădi în alte lumi, poate mai generoase, un univers al candorii. Un tărâm nemărginit al sufletelor, unde mesele vor fi îmbelșugate cu iubire, potirele, prea pline de sângele dragostei, vor stâmpăra setea, și cerul, cerul care nu va mai fi albastru, ci sângeriu, noaptea, și verde crud ziua.

Acum, aici, cerul lor se arăta senin. Numai bun pentru călătorii în doi. Aveau nevoie să se regăsească, așa, ca la începuturi. Să se respire unul pe celălalt. Laura fiind încă mică, până ce a împlinit trei ani, și-au acordat de două ori, câte o săptămână în doi. Prima călătorie a fost în Grecia. În minunata Eladă, unde Laur i-a făcut cunoștință cu monumentele antichității elene, cu zeitățile nevăzute care umpleau aerul cu legende fabuloase pe care Aurelia le știa din mitologia greacă, însă un scriitor are altă trecere în Panteonul grecesc. Au dat mâna cu Zeus, fără să urce în Olimp, l-au cercetat îndeaproape pe Poseidon, s-au bucurat de prezența zeiței Atena, și s-au ținut departe de Hades și Persefona.

Au mers pe urmele scriitorului Nikos Kazantzakis, născătorul lui Zorba Grecu. L-au vizitat la casa memorială din Heraklion. O clădire modestă, dar primitoare, cu flori splendide ce îmbrăcau pereții scunzi exteriori. Rememorând, Aureliei îi apare și imaginea unui scaun în fața casei neîmprejmuite. Nu știa ce rol avea în acel decor, poate era un element care să întregească ideea de ospitalitate pentru turiștii care pășeau în viața romancierului cretan, bun prieten pentru o vreme cu Panait Istrati.

Laur nu era surprins de modestia cu care-l întâmpinase copilăria scriitorului grec. Ba i se părea naturală. Era ceva caracteristic lumii lor, a scriitorilor. În viața condeierilor, opulența, rar a fost întâlnită.

Apoi, l-au vizitat pe Kazantzakis la mormântul său, situat undeva pe un platou, la distanță de agitația urbană și, la cum priveau de jos, la un lat de palmă de cer. O piatră simplă, pe care era inscripționat numele său, și o cruce la fel de simplă, alcătuită din două ramuri de mesteacăn, de grosimea unei mâini de copil, compuneau mormântul și locul ales de scriitor pentru eternitate. Niciun brizbriz, niciun panou care să dea detalii despre cel care a fost, niciun alt mormânt în preajmă. Kazantzakis a ales să fie doar el și cerul.

Laur și Aurelia au inspirat cu nesaț aerul mitologic, au călcat pe urmele literaturii elene, s-au bucurat de țărmul Meditarenei, de albastrul transparent și nemărginit al mării. Au gustat preparatele lor, s-au îmbătat cu apusuri splendide, în ritmurile vesele ale muzicii grecești. Nopți albe au făcut-o pe Aurelia să vadă răsăritul. Prefera să nu doarmă o noapte întreagă, decât să se trezească atât de devreme. Oricum, nopțile lor erau mult prea scurte. Le fusese dor de ei doi, ca pe vremuri. Își dădeau seama că încă se descoperă unul pe celălalt, chiar și după niște ani buni de conviețuit împreună.

– Ce cauți tu aici, Guguștiuc, în brațele astea ostenite de atâta viață?, o întreba Laur.

– Ostenite de atâta iubit, îl tachina Aurelia. Mă-nvelesc cu ele, mă-nfășor în mângâierea lor. Mă scald în neobosita lor dragoste. Mă odihnesc, copleșită de tandrețea lor. Brațele acestea au tot. Sunt un întreg univers. Universul fără de care n-aș putea respira.

Și era adevărat. În brațele acelea care trăiseră multe, culcușită la pieptul lui, Aurelia avea tot ce-și putea dori, și n-ar fi știut să ceară, sau să caute vreodată. Așa dormea ea, iar Laur, matinal din fire, stătea acolo, nemișcat, să nu-i strice somnul. De fapt, nu era vorba de somn, ci de confortul acela nedescriptibil care făcea bine amândurora.

Anul următor, în Spania, la Barcelona, au trăit la fel de intens ca în Grecia. S-au minunat de capodoperele arhitectului catalan Antoni Gaudi, din Parcul Guell și impunătoarea biserică Sagrada Famillia. L-au întâlnit pe Pablo Picasso, într-un muzeu unde se găseau lucrări mai puțin cunoscute, din tinerețea pictorului. Au mers pe dealul Montjuïc, lângă port, de unde au văzut orașul, în tot spectacolul lui. Au înotat, s-au plimbat, au întârziat seara, la terasele spaniolilor ospitalieri. Au mâncat sofisticat. Au dansat. S-au iubit până la răsărit, și au dormit până la apus. Fiecare s-a îmbuibat cu dragul de celălalt. Cât să le-ajungă, să le țină de foame, de va fi să-i ajungă vreodată vremuri aspre.

(va urma)