Giorgiana Radu: La început a fost duminică – Căile întâmplării

 

Cu drag și dragoste luneca timpul. Spasmele trecerii lui nu-i afecta câtuși de puțin. Trăiau cea mai complexă etapă a iubirii, cea mai profundă. Sărutaseră stelele, îmbrățișaseră luna, soarele li se așezase definitiv la fereastră. Nu ceruseră nimic, dar belșugul providenței i-a găsit negreșit. Adresa lor, Calea întâmplării, la parter, notată cu grijă în catastiful celest, fusese descoperită. Cupidonii universului se aliniaseră în favoarea lor. Săgețile erosului îi nimeriseră, iar zeul fertilității nu-i ocolise nici el. Din festinul dragostei nu lipsea nimic.

Laur era în plină forță creatoare. Se împărțea între munca de jurnalist, cea de scriitor și proiectul său de suflet, de la Valea cu Sângeri. În fapt, toate acestea, pentru el, nu însemnau muncă, ci viață trăită cu poftă. Nesațul de a scrie, bucuria de a construi lucruri durabile, veșnicii cioplite cu dalta metaforei. Ziduri înălțate din bucăți de timp, de istorie, de spirit al nației. Toate îl împlineau, îi hrăneau sufletul. Îi potoleau setea permanentă de a dărui semenilor lucruri neperisabile. Nu obosea niciodată. Când un proiect se apropia de încheiere, un altul prindea contur. Degeaba îl îndemna Aurelia să mai și respire din când în când, să se mai îngrijească și pe sine. Odihna lui se petrecea muncind. Nici vacanțele nu știa să le trăiască altcum. Nu concepea să stea pur și simplu, să nu facă nimic. Pentru el însemna timp irosit, și nu avea de gând să-l lase să treacă fără rost.

– Ascultă marea, privește-i nemărginirea, las-o să-ți legene sufletul ostenit de câte ai trăit!, îi spunea Aurelia.

– Asta fac! O ascult, iar vocea exilatului Ovidiu mă trimite să scriu. Îmi dictează versuri pe care dacă nu le aștern, se pierd, spunea Laur, plecând să se odihnească scriind, după scurte reprize de înot şi stat la soare. Despre poetul alungat din Roma și trimis la un fel de închisoare la Pontul Euxin îi vorbea adesea, cu o frățietate peste milenii. Noi ne bucurăm acolo unde el a plâns, pentru noi țărmul acesta este o fericită graniță a lui Acasă. Pentru el era sălbăticia înspăimântătoare, populată cu oameni care purtau  bărbi neîngrijite , tăişuri la brâu, iar priveliștile nu-i aparțineau, erau străine cu totul. Salvarea i-a fost scrisul și prin asta poeții seamănă între ei peste timp.

Laur era unic, niciun pământean nu-i semăna. Doar Laura întruchipa copilul blond, cârlionțat pe care-l arăta zâmbind, fotografiat alb-negru. Da, Laura avea același chip, aceeași lumină în ochi, ca și tatăl ei. Oare va avea și același talent, aceeași forță de a birui, se întreba Aurelia, mai târziu. Celelalte fiice ale lui Laur, cu minți sclipitoare, nu moșteniseră de la tatăl lor puterea de a lupta cu orice și oricine, fapt ce le-a pricinuit multă suferință și nefericire. Aurelia, ca orice mamă, se îngrijora inutil, înainte de vreme. Necazurile oricum vin, indiferent dacă le intuim din vreme sau nu. Ele se întâmplă fără voia noastră, astfel că nu trebuie să umbrim bucuria clipei de azi, cu necunoscutul celei de mâine.

O cumpănă avea să-i încerce, când Laura abia împlinise nouă luni. O stare febrilă, cu temperatură mare, de până la 40 de grade, nu ceda sub nicio formă, cu niciun medicament. După o săptămână cu tratament la domiciliu, împachetări și leacuri populare, au ajuns la spital, unde au stat timp de o lună. Aici, Laurei i s-au făcut analize numeroase, minuțioase, care nu deslușeau ce se petrece. Pentru că febra nu ceda, medicația îi era schimbată frecvent. Medicii ridicau din umeri, căci nu aveau un diagnostic clar. Și așa a rămas, până la externare. Laura s-a vindecat de ceva ce medicii și părinții n-au știut ce nume a purtat.

Luna aceea a fost copleșitoare. Laur și Aurelia au trecut prin cele mai grele momente ale vieții lor. S-au rugat cât nu se rugaseră în zece vieți. Au disperat. Au sperat. Și au ieșit biruitori.

Copilul a ieșit din boala fără diagnostic printr-o minune parcă. A venit și a plecat, acea suferință, la fel. Ochii copilului redeveniseră sclipitori, cu o inteligență care o arăta înzestrată cu un suflet mare și comori lăuntrice care se vor arăta, poate, mai târziu.

Iată, în amintirile de după aceea, marea, cu fastul ei răcoros și nemărginit. Laur și Laura, sub zâmbetul Aureliei, închipuiau, având toți trei aceste litere în onomastică, ale metalului prețios care acoperă turle de biserici, lumina vieții. Marea îi fascina și suda, cu valurile ei care se desfăceau în spume la mal – trei suflete făcute spre a fi mereu împreună.

(va urma)