Giorgiana Radu: La început a fost duminică – Învierea

Totul era atât de nou și atât de firesc. Nimic din viața lor de familie completă, cu un pui de om venit pe neașteptate, nu li se părea altcum, neobișnuit. Nu aveau nevoie de perioadă de adaptare. Timpul curgea natural, iar ei îl trăiau ca atare. Oamenii vin probabil pe lume cu știința transmisă genetic de a fi mame și tați, iar iubirea pentru cel nou venit sudează și mai tare sufletele, sub o trăire comună, puternică și duioasă totodată.

Aurelia își urma instinctul matern, și bine făcea. Simțămintele veneau din interior, dar era nevoie totuși de învățături venite de la practiciene ale meseriei de mamă. Mama ei venise s-o familiarizeze cu rutina zilnică a unui nou născut. Baie, masaj, înfășat, desfășat. Citise ea destul, dar mamele simt nevoia să le împărtășească fiicelor din bogata lor experiență, ceea ce nu este rău. Oricâte informații ai deține, nu îți sunt de ajuns. Practica presupune și abilități, pe care poți sau nu să le ai. Și curaj! Capitol la care mama Aureliei își subestima fiica. Doar că Aurelia de azi, nu mai era deloc cea de ieri.

Seara, cele două femei au purces la băița copilului. Desigur, bunica a fost cea care s-a ocupat de tot, pas cu pas, pentru ca mai tânăra și nepriceputa mamă să înțeleagă. Următoarea seară, bunica Laurei intenționa să repete întreg procesul, doar că Aurelia a decis să se ocupe ea, iar mama să-i fie spectator. Spălat, masat, înfășat. Toate, îndeplinite cu succes. Chiar și poziția în care se ține copilul în cădiță, cu fața în sus, apoi răsucirea lui cu fața în jos, etapă de care mama Aureliei se temea cel mai tare, i-a reușit. La finalul acelei seri, mama Aureliei i-a mărturisit că n-o credea așa curajoasă și pricepută. Ba chiar i-a spus că ea, cu experiența creșterii a patru copii, a avut uriașe emoții când a îmbăiat-o pe Laura, dar a tăcut pentru a nu-i transmite panică Aureliei.

Aurelia avea într-adevăr reținerile ei și neîncredere în ea însăși, în multe privințe, dar când era pusă în anumite situații, își dădea seama cât de puternică era de fapt. Iar dacă era vorba de copil, nu exista nu știu, nu pot.

Sigur că a comis și greșeli, dacă stângăciile pot fi numite greșeli. În prima zi când i-au adus copilul în salon, unde au stat amândouă timp de o săptămână, la schimbarea scutecului, Aurelia i-a pus pampersul cu partea care ar fi trebuit să fie în față, la spate. I-a atras atenția o asistentă. Detaliu pe care nu l-a mai uitat de atunci, în meseria de mamă, care se învață în fiecare zi, dincolo de instinctul matern care se naște odată cu copilul.

Laur și Aurelia erau doi adulți și doi părinți responsabili. Când Laur mergea la redacție, Aurelia se ocupa de copil, iar când ea mergea la facultate, el se îngrijea de Laura. Cu tot ce implica acest lucru. Hrănit cu biberonul, schimbatul scutecului, adormitul, pentru care Laura avea anumite preferințe. Nu-i plăcea pătuțul decât pentru gângurit și privitul jucăriilor montate deasupra lui. Somnul îl dorea la pieptul părinților, în brațele lor, ori legănată pe picioare. Deși puteau apela la serviciile unei bone, Laur și Aurelia au preferat să se îngrijească singuri de copilul lor. Uneori mai venea mama Aureliei, pentru câte o săptămână, mai mult pentru a-și vedea nepoata, pentru a se bucura de ea. În rest, își gospodăreau singuri viața. Și tare mult le plăcea traiul în trei.

Era primul Paște al Laurei. Prima Înviere. Plouase mult în ziua aceea, o ploaie care părea să le anuleze planul de a merge împreună la slujba de Înviere. Dar, minunile se întâmplă, iar ei mai trăiseră una, cu un an în urmă, în Vinerea Mare.
Cu două ore înainte de miezul nopții, ploaia s-a oprit, și vântul de asemenea și-a anulat suflarea rece, siberiană. Au îmbrăcat copilul bine. În brațele tatălui, Laura părea un mic cosmonaut roz, în fâșul ei îmblănit pe interior, cu glugă și urechi de iepuraș.

Aurelia ținea în mână trei candele, mici, roșii. Zece minute aveau de mers pe jos, din garsoniera lor de pe Sebastian Bach, până la biserica de pe Șoseaua Barbu Văcărescu, din care pornesc, pe partea stângă, străzi cu nume ale marilor compozitori și muzicieni ai muzicii clasice.

De pe străzile înguste, străjuite de tei și castani, se scurgeau șiruri tăcute de oameni, trăind emoția Învierii. Unii ieșeau din strada, ca o uliță de sat, Frederic Chopin și o coteau prin Ceaikovski care aduna enoriași și din Wolfgang Amadeus Mozart, spre mai larga șosea pe care se găsea biserica neimpunătoare a cartierului.
Suntem, glumea Laur, într-un univers simfonic select. Nu oricine își duce pruncul în brațe apăsând cu talpa pe artera îngerească Bach și armonizându-și pașii cu sonoritățile de pian ale lui Mozart!

S-au oprit pe trotuar, în fața bisericii, unde oamenii alcătuiau grupuri mici și mari, în așteptarea luminii veșnice. Nu era greu să-ți dai seama că Laura era unicul bebeluș, care venise să întâmpine Învierea mântuitorului Iisus Hristos. Oamenii îi priveau cu drag, și unii cu interes. Mulți îl recunoșteau pe scriitorul Laur Prahoveanu. Dar Laur părea să nu vadă nimic din ce se întâmpla în jur. Era preocupat de micuța sa. Îi potrivea mereu gluga pe cap, îi verifica mânuțele, ca nu cumva Laura să-și piardă mănușile în datul ei din mâini, vioi, prin care-și exprima bucuria.

Cum ea gângurea continuu, el trebuia să-i vorbească, în șoaptă, dar șoapta lui Laur întorcea când și când capul câte unei femei, mai rar al vreunui bărbat. Dacă, după chip, Laur mai trecea neobservat, vocea era cea care-l trăda. Timbrul lui vocal, cu totul special, îl deconspira. Dar nu-l deranja. Își asuma tot ce fusese ieri, tot ce era azi.

Laura însă a amuțit când, după scurtele bătăi vestitoare ale clopotelor, vocile preoților au cântat „Hristos a înviat” și apoi invitația ”Veniți de luați lumină!” când mulțimea de oameni s-a transformat într-o mulțime feerică de lumânări aprinse. Stătea nemișcată, părea că nici nu mai respiră, privind la flăcările mici ce anunțau triumful vieții. La fel era și ea, o izbândă a sorții, a iubirii, anulând prejudecăți și limite impuse.

Învierea era a celui răstignit pe crucea din Ierusalim, unde niște ani mai târziu, aveau să ajungă și ei, în trei, la locurile sfinte pe care Laur le mai văzuse, dar a ținut să-și ducă și fiica cea mică acolo. Învierea era și a lor, fiindcă învinseseră împreună timpi, opreliști, prejudecăți și vrajbe. Învierea își trecea luminile blânde peste chipul copilului care parcă știa și înțelegea, iar Aurelia era ea însăși o rază, fericită născătoare de prunc, la brațul bărbatului care le ocrotea pe amândouă cu aceeași dragoste nemărginită.

(va urma)