• Home
  • Din viața scriitorilor
  • Giorgiana Radu: „Transplantul de albastru”, o altfel de carte a Oltului, scrisă de tânărul poet Lucian Avramescu

Giorgiana Radu: „Transplantul de albastru”, o altfel de carte a Oltului, scrisă de tânărul poet Lucian Avramescu

giorgiana ploiesti 1 2 1

Cărți pe nedrept uitate, cărți care lipsesc astăzi din pregătirea sufletească a cititorului, din ce în ce mai rar …

”Fișele lirice care compun această carte sînt, geografic, rodul unor perindări, iar în timp – niște sedimentări sustrase risipei”, înştiinţeză Lucian Avramescu cititorul, în debutul cărții sale „Transplantul de albastru”, apărută la Editura Sport – Turism, în anul 1978, carte ce adună primii ani de gazetărie ai scriitorului, la Râmnicu Vâlcea.

transplantul de albastru 1Pagină cu pagină, poetul se divulgă, scrierea pur jurnalistică fiind detronată de armonioasele metafore care arată nu doar talentul tânărului autor, ci și grija pentru redarea frumosului în cuvinte alese. Împărțită în trei capitole: „Popasuri sentimentale”, „Interioare de anotimp” și ”Prin lumea făuritorilor de etern”, cartea poate fi percepută ca un uriaș reportaj despre bogățiile Văii Oltului, palpabile atunci, și pe alocuri și astăzi, despre istoria de demult, dăinuitoare peste timp, despre mănăstiri și case memoriale, meșteri populari și peisaje fermecătoare.
În ”Satul transplantat ca o inimă”, ghidul Lucian Avramescu ne arată Muzeul Bujoreni, unde se găsesc ”Arnotele și Dragomirnele fiecărui sat”, unde vedem stâlpii de poartă de la Mateești, „o piesă de o indicibilă frumusețe, care răstoarnă întrucîtva legenda unicității porților maramureșene”, și stăm de vorbă cu cei trei meșteri populari, responsabili în conservarea tradiției și istoricului pieselor prețioase.

„Priviți, cînd treceți prin satele noastre, niște căsuțe modeste, de dimensiunile unor chilii, aproape dizolvate în natură, cu pereții albi și acoperișurile de șindrilă în care lemnul este înnegrit de vreme. Culorile – nu poți să nu faci asociația – sunt cele ale straiului țărănesc și casele acestea arheologice, nelocuite de nimeni, dar inchiriate definitiv de istorie, seamănă, privite de undeva de departe, cu niște bătrâne singuratice, purtând broboadă neagră și straie scrobite de sărbătoare. Ele sunt documente iconografice, minereurile unei geologii fabuloase, păstrându-și forma numai pentru că timpul coroziv s-a întîmplat să le uite”.

Obiectul muzeal recapătă viață prin forța autorului de a insufla, prin cuvinte, pulsul realității de cândva: „Cum ar arăta, locuită, una – oricare – din cele douăzeci de gospodării transplantate în perimetrul muzeului de la Bujoreni? Sub casă, ca o intrare de bîrlog, ca o peșteră secretă, ca un accident de zidire, se deschide pivnița, depozit cu miresme, în care sunt îngrămădite una lîngă alta, de-a valma, într-o ordine imposibil de prevăzut, putini și donițe, butoiul cu cepul retezat, sigilînd vinul vechi pentru sărbători, mănunchiuri uscate de cimbru și leuștean, struguri stafidiți, agățați la grindă, funii împletite din usturoi și ceapă, umbră, umezeală, tăcere”.
În incursiunea culturală călăuzită de Lucian Avramescu în paginile cărții sale, poposim la Casa memorială Anton Pann: „În modesta clădire care coboară cu unul din pereții ei de var până în strada Știrbei Vodă, sub acoperișul de șindrilă, vom parcurge cele cîteva odăi joase avînd sentimentul că El este cu noi, că pana care a așternut ”Povestea vorbii” păstrează căldura degetelor care-au mînuit-o, că cerneala este încă umedă, nezvîntată pe ultima filă rămasă neterminată în graba cu care Maestrul a plecat. Unde? Oricum, undeva pe aproape, bundra neagră a rămas înăuntru, casa de bani cu veniturile tipografiei este, și ea, neferecată; nu poate fi, deci, prea departe”.

Pășim pe poarta istoriei, despre care Lucian Avramescu spune că este „cea mai frumoasă întoarcere și reîntoarcere la noi înșine”. Ne este evidențiată una dintre cele mai vechi, cea de la Sarmizegetusa, „poartă prin care s-au strecurat începuturile lumii, poartă pe care și-a scrijelit memoriile, cu vârful scurtei spade a regelui dac, însuși timpul”. Vizităm apoi Complexul muzeistic Magheru, locul unde, în toamna anului 1848, generalul Gheorghe Magheru și-a organizat tabăra militară a armatei revoluționare de panduri și voluntari.

Un alt reper important de pe Valea Oltului este stațiunea Olănești, „un ceas de solilocviu al naturii”, unde găsim „focarul magnetic al izvoarelor tămăduitoare”, șase la număr, fiecare botezat după efectele lui: „O liniște perenă, la adăpostul oricărei amenințări urbane, tronează peste acest templu al naturii, ornat cu largi portaluri vegetale, cu ghirlande de codri de la poalele cărora țîșnesc izvoare cu apă vie”.
Facem „Popas la Călimănești-Căciulata”, îndreptându-ne spre Ostrov, „insula mângâiată de o parte și de alta de brațele Oltului”. La intrarea în parcul Ostrov, „între arborii seculari, cineva a avut inspirația să închine acest loc de odihnă și preumblare Voievodului poeziei noastre. Bustul, nici foarte impunător, dar nici de neobservat al lui Eminescu, ne înfățișează un profil dominat de o frunte senin-îngîndurată, întors către acolo de unde vin apele, într-o inexorabilă perindare, ținînd, ca și poetul, de veșnicie”. Ne oprim o clipă lângă ctitoria lui Neagoe Basarab, admirăm muntele Cozia care „depozitează, poate, cea mai bogată colecție de chipuri antropomorfe a naturii” și ajungem la Masa lui Traian, unde „rîul sare supus peste pragurile pe care muntele i le așază în cale. (…) La masa Învingătorului, apele se aliniază învolburate și trec, și trec ca niște oștiri către marea cea mare a veșniciei. Uneori, se zice că Oltul se ridică din valuri și se așază alături de umbra împăratului, la masa cea de piatră. Prînzul lor ține cît o istorie”.

Ne reculegem la mănăstirea Cozia și îngânăm o rugăciune. Aici, ne spune autorul, spiritul lui Mircea cel Bătrân este „în fiecare piatră și-n fiecare colț de zid, în cucernica simplitate a arhitecturii și-n patina înceată a culorilor, în pereții aceștia care urcă de-a dreptul din Olt, înnegriți de vreme, năpădiți de mușchi și smocuri de iarbă crescute în crăpături, dar încă robuști și zvelți și drepți în calea timpului”.
Tânărul scriitor Lucian Avramescu a zidit spre neuitare, prin „Transplantul de albastru”, un colț de Românie, încărcat de istorie și frumusețe. Chiar dacă vremea și vremurile le-au făcut să pălească în anii ce au urmat tipăririi acestei cărți, ele vor rămâne neclintite mărturii ale privitorului cu simț al metaforei eterne, prin efemerul cotidian.

Lotrișor, „Prâslea al munților”, ne conduce pe firul apei la cascada Lotrișor, unde „o năframă de mireasă mai albă decât toate zăpezile care n-au atins încă pământul impur se revarsă – dar cu cîtă frumusețe! – dintr-un cotlon de cremene și izbește jos piciorul muntelui”. Urmând itinerariul dictat de autor, ajungem la Horezu, „leagănul ctitoriilor brâncovene, unde blazonul orașului este „cucoșul de Horezu, pasagerul țanțoș, cu bilet de clasa I”. Dacă ne întrebăm cum poate fi descris acest reper cultural, Lucian Avramescu ni-l creionează cu grijă, spre a nu-l confunda:„Trupul subțire, coada răsfirată, ghearele provocator zvârlite înainte dau un profil temperamental, vioi, plin de neastâmpăr. Comparându-l cu fratele său – dolofan, bine hrănit, suveran în propria ogradă -, cucoșul ceramicii ardelene, vom găsi că el exprimă (într-o oarecare măsură) firea oamenilor de aici. Iată – nu poți să-l confunzi – el este nici mai mult nici mai puțin decît un cucoș oltenesc gata să sară oricînd gardul străchinii pentru a-ți ciuguli din palmă sau – atenție! – pentru a-și pune în lucrare podoaba ghearelor. Ochiul, ca o mărgea de rubin, te cercetează șăgalnic, dintr-o parte, cu o curiozitate care se aprinde repede, asemeni unui semafor interior”.

Mergând pe firul istoriei neamului românesc, neocolită de cruzimea dușmanilor, dar învingătoare prin jertfa celor care s-au sacrificat pentru patrie, pătrundem în universul credinței, la mănăstirea Hurezi, construită în cel mai curat stil bizantin, unde găsim mormântul fără trup al lui Constantin Brâncoveanu, „Martirul de la Constantinopol, cel ce avea să fie batjocorit, torturat și ucis de păgîni, după ce a fost osîndit să asiste la decapitarea celor patru fii ai săi, acest domn român, devenit simbol și erou de neam, privește peste timp din înălțimea ctitoriei sale cu măreția pe care n-au atins-o vreodată călăii săi”.

De mormântul rămas pentru totdeauna gol, Lucian Avramescu ne apropie cu smerenie, evidențiindu-ne adevăratul lui simbol: „Este mormântul rămas ca o rană sau ca un semn de întrebare al voievodului român Constantin Brâncoveanu. (…) Un mormînt fără trup, o secundă întreruptă în cădere, o pasăre fulgerată în zbor de-o gheară străină. Să rămînă ceea ce este, adică ceea ce nu a fost menit să fie, dar a devenit. O semnificație”.

Geografia Luncavățului ne-o reliefează autorul ca fiind „vlăstar al Oltului ce urcă oblic în munți, pentru a se pierde apoi sub temelii de stîncă, unde-și începe neștiuta aventură subterană”. Firul acestui rîu ne aduce la culele de la Măldărești. Aici, „legenda lor așază la căpătîi de vreme pe unul dintre oștenii și căpitanii lui Mihai Viteazul. (…) Aici se va fi întors după îndelungi preumblări Tudor Maldăr, cel care purta adesea în spate un maldăr de fîn pentru calul ostenit al lui Mihai. Aici se va fi întors, într-o noapte în care se alungau toate negurile pămîntului, refăcînd fantomatic acea clipă care precedase historia Călugărenilor. Aici se va fi întors în galopul nebun al calului, din străfundurile stepelor tătărăști, evadînd din prizonierat prin mijlocirea acelei frumoase domnițe cu ochi migdalați – fiica hanului tătar. O purta ca pe o ofrandă. Dragostea ei pentru căpitanul romîn învinsese dragostea de ai săi. Fuga celor doi este o traversare prin istoria neamurilor, care topea la căldura inimii vremelnicele învrăjbiri (…) Culele de la Măldărești… masive, greoaie, înrădăcinate parcă în pămînt sînt unele din deloc puținele semne ale dăinuirii noastre în acest spațiu ce ne-a fost hărăzit încă de la început”.

Spre odihnă, ne oprim și în stațiunea Govora, un reper important al Văii Oltului, unde, „la subsuori de umbră cresc mînătărci trunchioase, gălbiori și ghebe, iar în rarele scorburi răsar vîsle de păstrăvi de fag, niște bureți albi, cu miros ca de scorțișoară, pe care-i caută cu osebire țărăncile din micile cătune aruncate dincolo de poalele Govorei”. Prin grija autorului, cititorul află că în drumul prin stațiune, mănăstirea Govora „apare dintr-o dată în toată măreția ei medievală, cu ziduri largi, albe, cu turle împungînd cerul, cu chilii împrejmuitoare care-și deschid ușile în revărsarea ghivecelor cu mușcate. (…) Vom citi, la lumina subțiată a serii, placa de marmoră de la intrare: În anul 1640, prin grija luminatului domn Matei Basarab ieșea de sub teascurile unei tiparnițe – Pravila de la Govora – prima carte de legi din Țara Românească”.

Cum licoarea lui Bachus a fost, ca și astăzi, nelipsită de pe mesele unei părți semnificative dintre români, luăm drumul vinului din Vâlcea, în nordul Olteniei. Una din cele mai frumoase podgorii din Muntenia, Drăgășani, ne demonstrează cum „strugurii se coc la un lat de palmă de cer, iar vinul nu este dintru început vin, ci vers de lumină și cântec de leagăn al soarelui și cerneală cu care se iscălește bruma pe umerii lui Dumnezeu”.
Pașii ne sunt călăuziți mai departe către Boișoara, cetate de scaun, vechea capitală a Țării Loviștei, unde ne e depănată legenda lui Vladislav Voievod, care „n-a uitat să-și cinstească așa cum se cuvine ocrotitorii, dându-le hrisov de stăpînire, întărit cu peceți, peste munții Mănăileasa și Stîna Mare, Zănoaga și Prislopul, Băile și Arsurile și peste alte guri de văi și întinderi de pășune”.

Facem, deodată cu scriitorul, o incursiune în spațiul Lotrului – „un empireu al oamenilor, o Bucovină a apelor, o minunată operă de artă” -, unde aflăm Centrala de la Ciunget, unde ni se arată lacul Vidra, „a doua dimensiune solară a Lotrului”, în care se varsă peste 80 de rîuri, unde ne este explicat „uriașul transplant de albastru, împlinit într-un ținut de stîncării și grohotișuri călcat doar de pasul furișat al vînătorului de capre negre. (…) Pentru ca acest lac să ia ființă a fost nevoie ca un munte să fie urnit din loc”. Barajul (3,6 milioane mc), unic în lume, „constituie o mărturie a ingeniozității tehnice romînești”, cea mai impresionantă și mai puternică hidrocentrală de pe râurile interioare ale României.
Nedezlipindu-ne de firul istoric al Văii Oltului, aflăm legenda arnăutului care și-a dat viața pentru tânărul Matei Basarab, care avea să ajungă la 1633 domn al Țării Românești. ”Pe acest loc unde a curs sîngele arnăutului, a fost durată mănăstirea Arnota. Și numele ei se trage de la soldatul arnăut, și ctitorul ei a fost Matei Basarab în primul lui an de domnie”.

Mergând mai departe, răsfoind filele cărții-reportaj, dăm peste altă legendă – „Voineasa, satul cu cei mai mulți chiriași”. Locul poartă numele unui haiduc pe nume Voinea, care împreună cu ceilalți trei frați ai săi, „prădau pe boierii ce treceau dintr-o parte în alta a munților și ocroteau pe neguțătorii săraci ori țăranii și tîrgoveții ce treceau neapărați prin defileu și puteau cădea ușor în mîinile cetelor de hoți ce mișunau pe aici”.
Rămânând la același desen alfabetic, găsim o străveche așezare de păstori, Vaideeni – comună care îngrijește 22 de mii de oi, unde rosturile transhumanței au rămas neschimbate. Aici, păstorii veniți de veacuri din Mărginimea Sibiului, au transmis tainele oieritului și copiilor. „La Vaideeni, nimeni nu-și pune întrebări fără răspuns despre soarta oieritului, nimeni nu face profeții sumbre. Meseria asta a ciobănitului – e de părere Ion Loghinescu – e cea mai veche, mai veche decît toate celelalte de pe pămînt și, dacă-i așa, apoi, va fi și cea mai de la urmă, care va dispare”. Ce diferență uriașă – zic eu – între anii 70 și cei în care ne aflăm astăzi. Crescătorii de oi, foarte puțini la număr, se confruntă cu uriașe nedreptăți ale sistemului. Carnea oilor se vinde greu, lâna sunt nevoiți să o arunce, și cu toate acestea ei se încăpățânează să supraviețuiască într-o țară care cândva era raiul oierilor.

În cartea sa, Lucian Avramescu ne conduce spre un alt reper de neuitat al neamului românesc – Nicolae Bălcescu. Pășim discret, spre a nu-i tulbura amintirea, în satul de pe Topolog, la Conacul Bălceștilor: „Aici, mi-am zis, a visat Bălcescu pentru un întreg neam și tot aici, în această încăpere cu pridvor de țărm dobrogean, mobilată cu dealuri și coline și munți, așternută cu covoare de cîmpie, urmașii i-au găsit cheia visului, aprinzînd paloarea acelei nădejdi ca pe un rug puternic și nemuritor”.
Un alt nume de rezonanță patriotică este al lui Stroe Buzescu, cel mai viteaz dintre căpitanii lui Mihai Voievod, care locuiește pentru veșnicie la schitul din Lungești. Aici îi descoperim în amănunt legenda, prin grija scriitorului care redă nu doar date istorice, ci îmbracă în lumina metaforei fiecare detaliu.

Într-o zi de primăvară, ni se arată la Frîncești, printre pîlcurile de frasini și stejari, mănăstirea „Dintr-un Lemn”, construită între anii 1637 și 1641 în timpul domniei lui Matei Basarab, unde „generații de țărani s-au născut, au copilărit și au trăit lîngă portretele lui Matei Basarab și Șerban Cantacuzino și Constantin Brîncoveanu și Șerban Cantacuzino și ale altor fosforice personalități ale istoriei noastre”.
Statuia Oltului, „rîul tutelar al unei fastuoase geografii”, o sculptează în cuvinte și Lucian Avramescu, la distanță de confratele de condei, Geo Bogza. „Oltul este îmbrăcat în schele. Sculptori moderni s-au încumetat să reia de la cap lucrarea naturii, dîndu-i alte contururi, retușînd curburi prea independente, zig-zaguri severe, transportînd, pe alocuri, dintr-o albie în alta, înțelesul întregului monument. În premieră cosmică absolută, apele au făcut cunoștința marilor lacuri de odihnă și au deprins curgerea domoală, disciplinată, supravegheată de la înălțimea meselor de control spațiale”.

În paginile cărții, autorul ne împărtășește un popas cultural, la casa lui Anton Pann, creionând un tablou de o sensibilitate aparte: „într-o zi cu tinere zăpezi întîrziate peste un prag de liniște, într-o modestă casă cu pridvor și ochiuri de geam cît latul de palmă, rînduită undeva la la marginea unei străduțe din Rîmnicu Vîlcea. Netulburat, l-am gîndit pe el, ore în șir, desenîndu-i ușor, prin pîsla zăpezilor incerte, portretul înalt. L-am văzut mîngîind cu flacăra de sub gene contururi de blide și de cofe stivuite în taberele tîrgului de la Rîureni, l-am imaginat mistuit în acea legendară dragoste pentru fiica stareței de la Mănăstirea Dintr-un lemn, l-am auzit așa cum auzi o amintire din tinerețea străbunilor. (…) L-am văzut cu inima, mi l-am amintit cu ochii, refăcându-l din pozele de manual ale copilăriei”.

În același ton, Lucian Avramescu ne invită la „Masa Tăcerii”, „o masă a pămîntului romînesc”. Și numele scriitorului din Drăgășani, Gib Mihăescu, „marele magician al obsesiilor abisale”, este zidit în cartea „Transplantul de albastru”. Autorul redă o scenă care în zilele noastre pare imposibilă, și care spune mult despre „evoluția” societății: „- Aș vrea o carte de Gib Migăescu! O fată blondă, purtând pe piept ecusonul librăriei, m-a privit cu o nedumerire care depășea mult granițele nevinovatei mele dorințe. – La Drăgășani, se vede că nu știți, Gib Mihăescu nu stă în librărie. Ultima ediție de nuvele s-a epuizat într-o jumătate de zi”.

În „Goana după fluturi”, Lucian Avramescu deplânge stingerea prematură a poetului Bogdan Amaru, care „ n-a avut vreme să-și construiască o casă, n-a avut vreme să-și construiască o operă chiar dacă talentul îi oferea din belșug materia trebuitoare, n-a avut vreme să trăiască, în pofida arzătoarei sale nevoi de viață”.

„Transplantul de albastru”, o metaforă în sine, reprezintă un reper esențial al culturii noastre. Cele 234 de pagini cuprind momente istorice esențiale ale României, nume cu rezonanță istorică și culturală, locuri de o rară frumusețe ale acestei țări și oameni în adevăratul sens al cuvântului. Talentul scriitorului înnobilează fiecare loc văzut, fiecare faptă evocată, fiecare peisaj ce i se arată în drumul către existența acestei cărți-reportaj, o felie de Românie, nemuritoare peste timp. Era, atunci, Lucian Avramescu, un jurnalist care lucra în prima lui redacție, avea 23 de ani și un spirit viu, iscoditor, care – biruind opreliștile vremii, fiindcă puțini se încumetau să scrie despre biserici și mănăstiri – a reușit, în acei ani, o carte de referință, uitată din păcate, care indică iubirea lui de istorie, de neam, de frumusețile sufletului românesc.

(material publicat în Revista Banchetul)

Parteneri