În loc de „Buni zori!”. Vasile Alecsandri, boier al poeziei, la Borsec

lucian muzeu

Frumos, bogat și celebru, neocolit de funcții ministeriale, Vasile Alecsandri nu putea să nu ajungă la Băile de la Borsec unde veneau baronesele marilor dinastii nobiliare din toată Europa și conții cu șubrezenii la ficat sau vezică sau dornici doar de aventură. Un lung și minuțios reportaj mi-a căzut în mână prin grija prietenului meu Octavian Crețu, atent la istoria izvoarelor care ies ca o lacrimă de bucurie din ochiul subteran al munților Transilvaniei. Reportajul, pitind în el și poezie și minuție documentară, iscălit de boierul literelor Vasile Alecsandri și publicat în 1845, în Cântarea Foaiei Sătești din Calendar pentru Poporul Românesc ce apărea la Iași, este de-o stranie frumusețe.

Scriitorul povestește despre Borsec numindu-l ”dânsul”, după regula moldovenilor care zic ”dânsul” și stiloului și cerului și tocului ușii. Numele de Borsec, scrie Alecsandri, care se află încă ”departe de a fi în numărul celor ce jelesc primăvara vieții”, lăudându-se în a savura sănătatea-i trupească și sufletească în fața unei sobe cu lemne, îi răscolește reverii dar și înfiorări. Amintirea apei reci în care intra dimineața dimpreună cu ”ciubotari sau împărați”, zgribuliți de aceeași senzație îi face pana să se înfioare. Societatea Borsecului era împărțită ”vara trecută”, își amintește poetul, când fusese din nou la băi, căutând izvoarele binefăcătoare, ” în trei clase foarte deosebite prin manierele lor: 1. Adunarea Românească 2. Adunarea Ungurească 3. Adunarea Avramească. Și fiecare din acestea era subdivizată în alte trepte potrivite după stare și ranguri; căci aristocrația, deși mult mai populară aici decât aiure, din pricina frăției silite ce leagă negreșit între ei vremelnicii locuitori ai băilor dar tot pot păstra oarecare depărtare între ea și între gloată. Sistemul egalității, ce niciodată nu va prinde de tot rădăcini pe pământ, are acolo o părticică deloc neînsemnată unde el domnește în toată puterea sa. Acel loc se numește Lobogo și este o baie rece și care fierbe necontenit gazul carbonic. Șase oameni pot deabia să încapă în ea, dar acei nenorociți de a fi trei împărați și trei ciubotari, nu i-ai cunoaște unii de alții, atât de mult răceala apei și picătura gazului i-ar zgârci și i-ar strâmba deopotrivă”. Egalitatea, zice Alecsandri, ”este o plantă” ce nu poate înflori decât în aceste ape grozave iar dacă există un ”tron al egalității” apoi el aici se află.

Alecsandri povestește despre cura care te obliga să înghiți dimineața, pe stomacul gol, nu știu câte pahare de apă și închipuie sau relatează un dialog care are în el destul umor:
– ”Câte pahare ai băut până acum Mademuazel?
– Nouă și mai am vreo trei!
– Cum se poate! Douăsprezece pahare, d-ta care ești atât de delicată!
– Cum găsiți apa în dimineața aceasta doamnă Baroană?
– Foarte rea!”

Ziua ține de la șase dimineața până la ceasurile opt seara și fanfara cântă neîntrerupt și drumurile duc toate ”spre izvorul fântânii”. ”La Borsec, toți sunt frați, de nu în Hristos, dar în Borviz. Dame și cavaleri fac în toate chipurile ca să-și pricinuiască mulțămire și în urmare naște între ei o unire pe care ani întregi nu o poate forma prin târgurile cele mari. Unul din meritele cele mai de căpetenie ale Borsecului este de a insufla oamenilor simțiri omenești!”, concluzionează boierul de la Mircești, amintindu-și verile care-l duceau la acele izvoare care azi curg în mai toate paharele lumii.

(Lucian Avramescu, fragment din „Cartea Cărților Borsecului”)

Parteneri