Ion Marin: SATELE NOASTRE DRAGI

      Săptămâna trecută, la Muzeul Satului, unde altundeva mai nimerit, s-a întâmplat o altă poveste frumoasă, menită să aducă din nedreaptă uitare inefabilul din noi tezaurizat în satul românesc la care nu mulți mai tresar, iar autoritățile aproape deloc. Dar așa cum ne-am obișnuit, sunt alții gata să ne suplinească, așa cum de ani buni o face prințul Charles, încercând să ne convingă că nimic nu se compară cu acea îmbinare de autentic, natură și tradiție pe care o oferă lumii plaiul românesc. El s-a oprit la Viscri și în alte câteva cătune transilvane, dar în toată țara buchete de sate la fel de dăruite își așteaptă salvatorul lor. Și uneori apare nu neapărat înzorzonat în titluri nobiliare ci ca un inimos organizator care vede înaintea noastră ceea ce ochii noștri blazați baleiază fără contur. Mi-au trecut astfel de gânduri văzând câtă muncă și cât efort depune o organizație ce a găsit puterea și inspirația să focalizeze asupra nedreptățitului univers rural un soi de competiție ce scoate la lumină valori și tradiții într-o formă modernă și incitantă, păstrând acea patină inconfundabilă de vechime și perenitate. Vorbesc de concursul sau festivalul, mai corect spus, numit ”Satele culturale ale României” organizat de Asociația Satele Frumoase ale României (ASFR) condusă de domnul Nicolae Marghiol. Domnia sa a reușit să atragă  între susținătorii săi prestigioși Ambasada Franței și  Delegația Walloniei din Bruxelles cu scopul promovării patrimoniului cultural și turistic al satelor românești. În ziua decernării premiilor, întâmplător o însorită zi a  primăvaraticului februarie din acest an, în sala de conferințe și pe aleile Muzeului ”Dimitrie Gusti” înfloreau straiele tradiționale ale satelor prezente odată cu oferta lor culturală, conform criteriilor impuse de organizatori. Între cei premiați su fost, cum se și cuvine, reprezentanții unor localități de rezonanță, precum Drăguș și Bonțida dar și altele de care a auzit mai puțină lume până acum  cum ar fi Văcăreni din județul Tulcea sau Prundeni din Vâlcea. Am observat, de altfel, că multe din aceste sate sunt din zona de deal și de munte, având un potențial turistic recunoscut, locuri de vacanță de unde nu lipsesc pensiunile, dar și manifestările folclorice de tradiție și mă gândeam că ar fi un bun prilej și pentru zonele mai văduvite în această privință, pentru satele de câmpie, din rândul cărora nu am văzut vreunul acolo, cel puțin la această ediție, să încerce să-și valorifice potențialul cultural pe care multe îl au. Sigur, ar fi nevoie și de o cunoaștere mai bună a concursului, dar urmărind presa nu mi s-a părut că s-a acordat interesul cuvenit, în orice caz, nici pe departe comparabil cu ceea ce propun televiziunile noastre și media în general despre spațiul rural. Și am din păcate atâtea exemple, dar în acest context mi se pare o blasfemie să vorbesc de Las Fierbinți și fierbințeala manelisto-țigănească de pe posturile care sunt dedicate folclorului. O imagine mizerabilă sau mizerabilistă despre satul românesc este promovată și de sociologi sau de analiștii care se pricep la toate, mai puțin la regulile limbii române, că de cele ale bunului simț nici nu are rost să mai vorbim, care tot numără privatele din fundul curții și se amuză la emisiunile tembele ce găsesc sau mai curând fabrică indivizi care chipurile nu știu în ce țară și în ce an trăiesc, fără să vadă că atâtea comune s-au schimbat radical, iar o explicație stă în ceea ce le-a lovit cel mai tare: plecarea tinerilor spre a munci în străinătate. Paradoxul vi-l explic imediat. Cei mai mulți dintre ei vor să revină măcar la pensie și drept urmare și-au clădit în satele lor părăsite niște case arătoase,cu toate dotările, în care mai trebăluiește câte o bătrânică uitată de Dumnezeu și uneori câte un nepoțel de care are grijă până îl vor lua părinții în Spania sau în Italia unde se descurcă și ei cum pot, dar nu uită să strângă banul pentru casa din sat. E adevărat că ulița a rămas, de cele mai multe ori, prăfoasă ca în copilăria lor, deși ei plătesc impozite locale, chit că nu-și achită taxe de pensie și poate că nu o fac gândindu-se că punând un ban deoparte își vor trăi bătrânețile liniștite și poate îndestulate în gospodăria în care s-au născut. Nu am văzut acest fenomen analizat niciunde, deși este izbitor, că doar acele căsoaie semipărăsite răsar peste tot, în schimb sunt reiterate la nesfârșit vorbele de ocară și de dispreț. Și de aceea se cuvine a aprecia și mai mult ceea ce face dl. Nicolae Marghiol cu asociația sa ce poartă chiar în titlu orientarea către luminarea a ceea ce este frumos, peren, cultural în satul românesc, în care vrem, nu vrem, continuă să viețuiască jumătate din populația țării.

 

ion marin