A.M. Press
Ultimele stiri din Romania!

Lucian Avramescu: Accidentul

2 556

 

Prietenul meu devenise trist şi confuz și începusem să mă tem de căderea lui într-o depresie care putea deveni profundă și fără întoarcere. Mă bazam și pe amănutul – amănunt? – că tatăl lui își curmase zilele, învins pe toate planurile unei vieți care excelase prin cruzimea și nedreptatea altora față de el și care n-avusese timp să devină lungă, adică normală.

Accidentul îi ștersese zâmbetul de pe față, care făcea parte din farmecul lui, atrofiase niște planuri pe care i le știam și anulase în general pofta lui, consumată nu doar metafizic, pentru șotronul întortocheat al iubirii. Dar despre ce accident era vorba? Nu-l călcase o mașină, nu alunecase din trec, nu se prăbușise cu avionul și, prin miracol, scăpase viu și aparent nevătămat. Nimic din toate astea și totuși accidentul se petrecuse. Poate doar în mintea lui, dar și noi, prietenii, știam de acest accident, fără să-i dăm un nume, și îl consideram un lucru iremediabil, care stricase o viață și dereglase un mers sigur, de exactități aproape mecanice, de ceasornic care e întors o dată și ține până la sfârșit, cu care ne învățase prietenul nostru cel mai prețuit. Uneori ne încerca o gelozie pitită pentru izbânzile lui, dar acum totul se ștersese fiindcă este mai confortabil să compătimești. Toți ne străduiam, mă refer la prietenii lui, să-l ajutăm sincer fără să realizăm că, prin compătimire și numind urmările acelui accident, îl agravam.

Dar să-l las pe el să vorbească. Nu poate vorbi, așa că-l las să scrie, răspunzând întrebărilor pe care i le pun și pe care le privește încruntat, ca pe niște obiecte care nu-i fac plăcere.

Nu poți convinge o femeie că o iubești scriidu-i scrisori, începe el prima filă de mărturisiri, fiindcă fără iubire nimic nu e, ca în scrisoarea Apostolului Pavel. Cuvântul spus nu e un subsidiar al celui scris. Pentru scriitor, cuvântul lucrează de două ori. Cel de pe hârtie are doar meritul de a putea fi citit, cu puțin noroc, și după ce scriitorul încetează să fie. Cel rostit poate clipi şăgalnic din ochi, fiindcă ele, cuvintele, au ochi care privesc sincer sau se pot preface. Rostit, cuvântul convinge, iar femeia pe care o vrei, chiar dacă a adormit având alături, pe pernă, cărțile tale, nu e sedusă. Ele i-au povestit doar câte ceva despre cel care ești. Dar nu e destul. Cuvântul are degete cu care îi răsucești, într-un târziu, zulufii, respiră de aproape pătimașa ta nevoie de a o îmbrățișa. Cuvintele rostite, șoptite, murmurate, sunt sigurele care pot scurta distanțele, iar iubirea pleacă din ele ca fluturii în zbor.

Ea, care mă citise în limba română, fiindcă, din alță țară fiind, știa și chiar preda, ca profesor, limba în care mi-am scris cărțile, scrisese un articol admirativ într-o revistă literară din Sofia despre ultima mea carte, recent apărută. Părea – era o femeie tânără – îndrăgostită de scrisul meu, dar când ne-am cunoscut mi s-a părut glacială, distantă în exces. Cartea recenzată nu mi se potrivea pe chip, iar eu – prezentat fiind de un prieten comun, bulgar, scriitor cu prestigiu lierar în țara lui – i-am părut cred șters, anost, neputându-mă ridica la înălțimea cuvintelor scrise. Lipseau – atunci am realizat prima oară – vorbele cele calde și adevărate, rostite modelând buzele, acompaniate de zâmbet, chemătoare. Mă atrăgea cu atât mai mult cu cât îmi părea definitiv interzisă, în veci inaccesibilă.

Ne-am revăzut fugitiv la o reuniune scriitoricească din fostul lagăr socialist. Nimic, în privirea ei, nu se schimbase, iar cele câteva cuvinte care ar fi trebuit să anunțe o prietenie pe care o doream, au fost politicoase și reci.

A treia oară a fost o întâlnire ticluită de mine, sub pretextul traducerii unui grupaj de poezii într-o revistă din țara ei, iar traducătorul nu mă mulțumea, dintr-o mai veche colaborare. A trebuit să ajungem undeva unde puteam avea cărțile, iar dialogul cultural putea să se desfășoare fără intruși. Stătea cu chirie, aproape de Universitate și n-a considerat nepotrivit să ne vedem la ea, urcând câteva trepte.

A fiert o cafea, iar distanța dintre noi se menținea aceeași. Atunci i-am povestit ceva despre mine, jumătate inventat, cuvintele se legau într-un poem în proză, iar ea a început să-mi asculte vocea. Ce altceva putea să lumineze un chip care întârziase în indiferență, chiar dacă mă citise cu interes, mărturie fiind acea cronică literară în exces laudativă?

Cuvintele sunt altele spuse de o voce, de o inimă, de o însuflețire la care tiparnița nu are acces. Un scriitor care pierde darul vorbirii, fiindcă pentru unii e un dar, rămâne pe jumătate creator, viața lui se frânge, chiar scrisul ia distanță față de el, trădându-l.

Și cum a continuat? – întreb curios. Nu-mi poate răspunde, dar gestul lui indică un episod de mare iubire.

Cât a durat? Se gândește, apoi scrie că ea a plecat în altă țară, după doi ani, dar tot prin semne îmi arată că s-au mai văzut. Scrie pe un colț de foaie – ”vorbele mele au făcut ceea ce cuvintele n-au fost în stare”.

Mă privește, cu ochii lui care erau verzi, dar au devenit întunecați după accident. Cum o chema? Scrie din nou, cu un scris aproape ilizibil, ”Ludmila”, dar adaugă că numele real e altul, acum e familistă și…


APRECIAZA ARTICOLUL !

Vorbele sunt mai importante decât cuvintele scrise?

Nu nepărat. Dar ele completează cu suflet plumbul de pe hârtia mozolită tipografic. Ele respiră. Tolstoi a făcut 13 copii ca bărbat, cu Sonia lui care l-a iubit nu pentru că citise Anna Karenina, de altfel nici nu fusese scrisă când s-au cunoscut, ci pentru că i-a mărturisit dragostea cu însuflețire și era poate un bărbat bine. Nu există scriitori bine, ci doar scriitori buni sau nesemnificativi.

Ai epuizat prea repede iubirea ta cu bulgăroaica.Nu m-ai convins!

Dă din mână, fiindcă – înțeleg – ar fi multe de povestit. Apoi notează iar grăbit că ea avea un disc pe versurile lui. Muzica aceea era de mare succes atunci, iar versurile dădeau forță și dramatism cântecelor.

Am și eu acel disc, sau unul dintre ele, care-mi place mult.

”Ea a pus muzica!”

Nu-i destul. Și ce dacă a pus muzica, chiar și pe versurile tale?

”Am invitat-o să dansăm. I-am spus că numai astfel simt respirația acelui cântec. Dansul, un fel de vals în doi, a anulat distanțele. Nu pentru că o țineam în brațe, sau ea mă ținea, ci fiindcă învinseseră vorbele. Vorbele cântă. Cuvintele de pe hârtie, niciodată!”

Minți, i-am zis! Dacă ai crede minciuna asta n-ai mai fi scris cărți. Și ce a fost mai departe?

”Nimic special. Rochia ei a lunecat singură pe podea!”

Pare banal!

”Era o brunetă pătimașă, ochii ei reci de la prima întâlnire s-au umezit. Pe iriși a apărut un joc de lumini care nu era. Femeile nu pot fi cucerite de scriitori doar pentru că le-au citit cărțile. Eu, înțelegi, îmi plâng moartea vorbelor! În rest sunt viu, scriu la fel, mai bine sau mai prost, compoziția frazelor e aceeași”.

Am vorbit mai mult ca în tot anul de când el începuse marea și dureroasa pierdere, mai întâi a consoanelor, apoi a vorbelor cu totul. Trebuia să-l determin, ca prieten, să nu capituleze. Și nu era, Dumnezeule, nu era simplu, fiindcă durerea pusese stăpânire pe el, iar scufundarea în sine părea fără sfârșit.

Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva

loading...
2 Comentarii
  1. mircea54 spune

    aceasta–nebunie- e adevarata arta

    1. A.M Press spune

      Care nebunie, că nu mai pot vorbi, dar scriu?

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site web foloseste cookie-uri pentru a va imbunatati experienta. Vom presupune ca sunteti de acord cu asta, dar puteti renunta daca doriti. Accept Citeste mai mult