Bătrâneţea nu există. Ea e un cuvânt
Inventat spre a speria tinereţea care e tot un cuvânt.
Între cele două cuvinte nu există linie despărţitoare,
Ci doar linie alăturătoare.
Ambele sunt pândite de moarte
De la mai mică sau mai mare distanţă.
Iar rolurile se schimbă adesea între ele.

Bătrâneţea şi tinereţea,
Două cuvinte silabisite la fel de colţuros,
Înţepându-se cu consoanele lor egale
Ca pe o pajişte cu mărăcini.

Eşti bătrân când nu te mai îndrăgosteşti spunea Borges, parcă,
Şi tot el aducea replica: provoci bătrâneţea dacă nu te mai îndrăgosteşti,
Nu mai ţin minte exact,
Dar suna aproape inexorabil.

Copilul acela care aleargă blond pe o pajiste sunt eu
Tot eu, efebul care adulmecă paşii de aur ai neprihănitei Chloe,
Bărbatul care ară şi pune roditoarele seminţe sunt eu
Şi din nou sunt, cu buclele albe pe pajişti,
Întrebându-mă cum duc atâtea responsabilităţi
Care-mi fac pasul mai greu
Iar alergarea mult mai intensă?

Am învăţat câte ceva despre dragoste şi despre moarte,
Ambele găsindu-se în mine laolaltă.
De când m-am născut
Am învăţat că prietenii-s buni
Dar trădează iute şi dureros,
Ca atare poţi trăi şi fără ei
La fel de bine cum ei pot trăi fără tine.

Am învăţat că iubirea, când o dăruieşti,
Cu iubire te răsplăteşte, iar ura nu aduce nimic bun.
Din toate aceste banalităţi e confecţionată viaţa
Care luminează împrejurimile cu soarele inimii tale.

Bătrâneţea nu există decât ca un cuvânt,
Inventat spre a speria tinereţea care e tot un cuvânt.

Lucian Avramescu, 19 ianuarie 2019, Sângeru