Buni zori! Cum o mai duceți?

Cum o mai ducem cu ce?

Cu fericirea! Cu toate simetriile și asimetriile vieții, cu noaptea care a îmbăiat în nori luceafărul de ziuă, că nu i se mai zăresc razele de atâta clăbuc, cu furnicile, cu visele care v-au rămas ca niște buburuze pe furou! E nevoie de atât de puțin pentru a vedea cum își desface pijamalele ziua, iar copacii se arată înfrunziți, unul câte unul, chiar în odaia ta care miroare a dealuri cu iasomie fiindcă aseară ai uitat geamurile deschise. E nevoie de atât de puțin pentru a fi fericit/fericită!

La mine Iunie nu ninge, nu plouă (decât noaptea când udă în zbor huhurezii), Iunie nu bate din orologii, doar stă și se uită cum îmi pun în cap primele cuvinte. Dacă le înghesui, se strâmbă, dacă nu le pun ca pe cămăși, fiecare cuvânt la locul lui și pe umerașul lui, scoate limba la mine.

Iunie e un examinator exigent la capacitate, la capacitatea mea de a vorbi fără vorbe.

Voi cum faceți când vorbiți în Iunie? Nu e așa că vorbiți cu alte mângâieri și cu alte sunete decât în septembrie sau în noiembrie când se năpustesc în zodii scorpionii și iau anul în stăpânire?

Eu iau de pe acum măsurile verii să-mi fac scutece pentru august, când ar urma să mă nasc. Aștept să țip, fiindcă atunci când m-am născut prima oară am țipat de parcă mama m-ar fi pus pe spinarea unui șarpe. Între timp am uitat să țip și am învățat sârguincios liniștea.

Tăcerea este un fel de a trăi sau un fel de a te supune? Încă n-am aflat și zorii între timp s-au cocoțat pe acoperișuri, scot din cețuri dealurile care se zbat în soare ca niște pești, șterg cu guma lor de argint aburul care mai stăruie unde orizontul desface din argilă priveliștile.

Buni zori, îți spun, până nu apuci să te trezești, fiincă dacă mă întrebi ceva, soarele îmi intră în ochi și lăcrimez. Nefiind în stare să-ți răspund, razele vor da strălucire – și nu vreau – unei picături în irișii mei verzi de albaștri, iar tu ai putea crede cine știe ce.

Din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva