
Lucian Avramescu: Buni zori prieteni! Cât de bun sfetnic v-a fost noaptea?
Noaptea, zice-se, te culci pe gânduri și ele schiaună. Din pricina asta ai insomnii. De ce nu dormim noi normal, pe cearșaf, pânză învățată să ne suporte și care nu pune puricii să sară alandala prin obsesii și coșmaruri? E trei, o oră care trezește de la o vreme somnul meu comprimat.
Aseară am aflat că a murit Chinezu, cel pe care îl pomeneam zilele trecute că l-am salvat, copil fiind, de la înec. Luciana i-a adus maică-sii vestea: Erau oameni la priveghi la poarta Chinezului pe care tata l-a scos mai mult mort decât viu din Cricov.
Am fost cu el la televiziunea publică, la o emisiune a Marinei: ”Oameni pe care i-ați salvat de la moarte”. Eu am salvat doi. Pe Chinezu, aseară, nu l-am mai putut scoate din Cricovul care era atunci cu totul în plămânii lui. L-am scuturat cu capul în jos, m-am chinuit cu copiii speriați, adunați pe mal, să-l înviem. Și l-am înviat cu SMURDUL nostru care pe vremea aia nu era inventat. Salvările de azi nu l-au mai salvat.
Chinezu mi-a făcut, în viață, destule belele. Cele mai multe prin fiu-său, nimerit cu o dizabilitate nu ca a mea, nevorbind, ci mai severă, fiindcă era rău. Rău aiurea. Rău că asta era unica lui mare satisfacție. Aveam patru vaci și nu lăsa îngrijitorul să le dea apă din fântâna care era în spatele casei lor și lângă o grădină a mea. Umplea fântâna cu mărăcini. Alteori turna urină în apă, trăind o imensă bucurie când animalele, însetate, refuzau să bea. Am fost nevoit să fac o fântână a mea. Apoi, îngrijitorul, având și el cusurul beției, am fost bucuros să fac vacile cadou unuia din Giurgiu. Dorind să le dau unei familii cu cinci copii am fost refuzat cu argumentul solid că e muncă grea cu vacile. Așa e! Din pricina asta, dealurile sângerene, cu foste vii și livezi, sunt păscute doar de cerul albastru și de căprioare, iar țața Floarea cumpără de la magazin un lichid alb, sigilat într-o ”sticlă” de carton pe care nici măcar lapte nu scrie.
Dumnezeu să-l ierte pe Chinezu care nu era chinez, ci născut cu ochi asiatici din părinți sângereni. N-a făcut, toată viața, mai nimic. Mie îmi cerea bani cu împrumut, nu sume mari. Îi dădeam știind că nu mi-i va returna vreodată. Îmi pare rău pentru el. Dacă se îneca iar în Cricov, cum mă găsesc beteag de vorbe, săream iar să-l scot, cu toate că a trăit o viață alandala. Poate că era mai bine dacă nu mă salvați, mi-a zis odată, ceea ce indica – spre stupefacția mea – răspunsul curajos la o întrebare pe care și-o punea Camus, dacă viața merită trăită. Chinezu n-a citit Camus și, în general, n-a citit nimic.
Ieri am avut o zi rodnică. Am încropit o echipă de cinci oameni pentru un proiect desenat, cu cote, cu asamblări. L-a priceput doar meșterul, Adi, care a stat doar două ore, de la șapte la nouă. Apoi – mă anunțase – pleacă la pădure. Și a plecat. Ceilalți, cu excepția unuia apropiat mie care a reușit cu nevindecabila lui îngâmfare bovină să-mi strice ziua, au făcut, fiecare cum s-a priceput, treabă. Mai ales un fost puști, Gică, îngrijitor al animalelor micii mele ferme, în care am descoperit, bărbat robust ajungând, priceperi și dorința sinceră de a-mi fi de ajutor.
Azi aproximez alături de domniile voastre zorii. Mă distanțez de gândurile care vin din urmă, făcând loc luminii duminicale. E ziua în care, slujbaș la redacții, căpătam libertatea de a scrie. Primele mele cărți au fost scrise duminica. Acum am multe duminici care-s lucrătoare ale scrisului. Chiar dacă Giorgiana mai deschide uneori televizorul, am căpătat priceperea de a nu vedea și auzi. Firește că-n viață, munca de reporter cu pixul mi-a adus și neajunsuri. Treceam din China în Hong Kong, timp în care, renunțând cu durere să admir apele Pacificului, în una din anexele lui (Marea Chinei de Sud), am scris pe genunchi corespondența pentru gazetă, simțind doar în nări respirația adâncurilor. Era o vizită oficială a lui Emil Constantinescu.
Acum nu mă zorește nimeni, doar muțenia mea își caută și găsește interlocutorii dispuși să ierte o neputință. Buni zori, prieteni! Ziua va începe domol, dizolvând întunericul fără agresiune, ca pe o pastilă în paharul lichid al nopții. Întunericul și lumina coexistă câteva lungi clipe încât trăiești nedumerirea de a nu afla dacă se face zi sau se înnoptează din nou. Presupun că vine ziua nu doar afară, ci și în sufletele noastre dornice de lumină.
P.S: (Fotografia este surprinsă din balconul casei de ziarista care face de șaisprezece ani pereche avânturilor mele constructive, sufletele noastre găsindu-se mereu lipite. Unul din mascații din poză sunt eu)