Ce-mi faci tinerețe, să nu-mi spui c-ai ajuns la apus,
Jucăușele năstrușnicii, genunchiul iubitei din care
Icoană ți-ai făcut
Și-l tot săruți de la glezne la sâni
Și mai încolo chiar
Fiindcă iubita ta făcută-i dintr-un genunchi toată

Ce-mi faci, să nu-mi spui c-ai obosit
Fiindcă nu te cred,
Câte vreme genunchiul iubitei, aromat ca o gutuie în pârg,
Inima ta o face să tresalte
Și cu nările îi citești poemele de sub piele
Și prin ea colinzi ca prin paradis

Hei, iute se face seară pe uliți, tinerețe,
Dar tu nu pierde felinarul căutării
Și rămâi grijulie să nu nimerești poarta altei iubite
Care între timp, cât tu ai plecat, și-a găsit norocul
Sub acoperișul palmei străine care mângâie

Să nu-mi faci pocinoage, tinerețe,
Nu te piti sub pletele albe ale mestecenilor,
Umblă pe picioarele tale
Și nu lăsa să se stingă neastâmpăratul
Ram care atâția mesteceni a lăsat în urmă

Toamna, zici, dar nu e vocea ta, vine,
Iar eu nu te recunosc povestind despre frunzele care cad
Numai că tinerețea vorbea despre
Veșmântul amplu al Evei din rai, frunza,
Cu care în dușmănie s-a aflat mereu
Lucian Avramescu, 15 octombrie, București

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]