Lucian Avramescu: De ce – mă-ntrebi – venim nebuni la mare

 

Ce să-ți răspund? E-un fel de libertate
După un trai pe-o rână și pe coate
Între pereți ermetici, duși în spate.

Marea nu stă o clipă din cel joc
Vântul retează șansa de popas
Toate au nebunie și au glas
Doar sus, statuia unui pescăruș pe bloc.

Distribuie prietenilor

Scrumbia plajei lungă, strâmbă, lată
Parcă-i – privită din balón – mâncată,
De-o vietate neadevărată,
Moluscă în chiloți, multiplicată
Ce roade, râde, ziulica toată.

Marea e cada-n care intră toți
Oameni întregi la cap, dar și netoți.

De ce se simte-n largu-i, doar la mare, firea?
Fiindcă aici înveți nemărginirea
Iar sufletul, desprins parcă din cuie,
Renunță la rigoarea de statuie.

Veniți la mare cât mai este mare
Tratați-vă, aici, de disperare,
Aproape goi, pe-al valurilor plai,
Aproximați viața trăită-n rai.

Lucian Avramescu, august 2018, Saturn