Lucian Avramescu: Este pământul mai frumos decât cerul?

Pe vremea când puteam dialoga, iar cuvintele împrumutau amprenta cerului gurii mele, l-am cunoscut la o lansare de carte pe Marin Preda. Preda te privea mult și vorbea atât de puțin încât el însuși părea suspect de muțenie. Eram militar și doar uniforma mea de soldat i-a stârnit, presupun, un anume interes. În Librăria Sadoveanu, care vinde azi poșete, era lansată cartea cuiva pe care l-am uitat, ținând minte doar zâmbetul duios al scriitorului către uniforma mea care se termina jos, la dușumele, cu bocanci. Azi, soția, singura cu care mai pot vorbi, dar și cu ea am început să mă înțeleg prin desenul în aer al mâinii, mimica schimbătoare și până la urmă prin semne, stătea aplecată pe o carte. Era ”Imposibila întoarcere” a lui Marin Preda. Am citit și eu cu luare aminte această carte, atunci când apăruse, iar procurarea unei cărți a unui scriitor de valoare era o aventură. Trebuia să ai pile, relații, iar uneori doar noroc.

Am deschis întâmplător la o pagină, cât Giorgiana a plecat la bucătărie să mă îmbie cu ceva de-ale gurii, fiindcă am slăbit mult, spitalele au îndesat în mine seringi și doctorii, iar mâncatul a devenit o obișnuință uitată. Am citit un rând care m-a șocat și atunci, dovadă că mi l-am reamintit intantaneu. Preda se miră că poeții cad în extaz, admirând cerul, când de fapt pământul e mai frumos. Pământul, pentru autorul Moromeților, nici nu putea fi altcum decât bolta cerească a țărânei, uniformă, nealbastră, dar netedă ca o foaie de desen.

Pământul, mă gândesc eu, încercând să-i caut justificări lui Preda, avea vara cerul auriu al lanurilor de grâu, mirosul de reavăn în zori, copaci maiestuoşi  (la el salcâmi, în care cântă mierlele), iar sub un salcâm dragă, mai pe deal, spre Ipoteşti, nu în Siliștea Gumești, ”mă aștepți tu pe mine”, cum scria orgolios, eternul îndrăgostit Eminescu. Acolo rămâne întrebarea de ce ea își așteaptă iubitul și nu, cum se cuvenea, bărbatul să aștepte, cu toată înzestrarea lui virilă de mustăți și geniu? Dar să rămân la taciturnul Preda, așa mi s-a părut mie, și la dragostea lui de pământ, cerul cel mai apropiat, pe care umbli desculț vara şi simți cum dă colţul ierbii primăvara.

Distribuie prietenilor

Azi am trebăluit în grădină, am completat câteva rânduri cu butași de muri, iar cu ajutorul socrilor, soția a pus cartofi și usturoi. Regula grădinii mele, cu toate că am și o profesie horticolă, este ”fără prafuri, fără chimicale”. Este admisă o singură dată cenușa de lemne pe frunzele atacate de gândacii de Colorado ale cartofilor, dar și aia așa, ca un prăfai. Gândacii trebuie culeși cu mâna zilnic și asasinați într-un borcan cu motorină. Crima asta îți îngăduie o minimă recoltă de cartofi, fără insecticide, ierbicide, otrăvuri, fiindcă dintre toate buruienile cultivate ale grădinii, tuberculul de cartof adună în el tot, cu o predispoziție de hazna. Nimic din ce-i otravă nu iartă.

Socru-meu vorbește apăsat, tare ca o goarnă militară care dă dimineața deșteptarea pe regiment. Îi făceam cu greu față. Acum vreau să-i dau o replică, să râd nițel de el, dar sunetele mi se opresc în gât și el nu pricepe de ce am plecat brusc să aduc de la fântâna dintre pomi o găleată cu apă. Izbitura nevorbirii lovește ca un ciocan și ucide orice boare de zâmbet. Un mut, mai ales dintre cei recrutați instantaneu de destin, dintre cei care aveau darul vorbirii, e ca un câine care înoată pe sub apă și constată că nu mai poate respira și, cu toată sforțarea, n-are cum ieși la suprafață.

Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva