Îmi bubuie inima ca ciocanul în piatră,
A fost dat jos de pe cruce, Hristos cel răstignit,
Eu sunt Lazăr, spre nemulţumirea celor
Ce-au crezut că definitiv am murit

Mă sună prietenii și mă-ntreabă de vreme
Unii par fâstâciți că le-am răspuns
Iar glasul meu ca o suliță și ca o bardă care mângâie
I-a străpuns

Hei inimă, nu te mai juca,
Nu cu mine, că am învățat să mor și să învii,
Ci cu amărâții de oameni cumsecade
Care morți fiind, par vii

Minunato, tu de la marginea lumii,
Cea cu care am făptuit versuri și nebunii
Ce-ți mai fac soții legitimi
Recunoaște că n-ai mai făcut cu ei aceiași formidabili copii

Nu, n-am murit, aseară am fost la-nviere
Am trecut să aprind lumânări la părinți
Azi beau un vin negru ca o nutrie lucioasă
Și răspund telefoanelor care nu mai sunt chiar fierbinți

Sunt la Sângeru, ca de obicei, am hrănit vietățile,
Piticele cameruneze și berbecul triumfal
El e stăpânul curții, are coarnele răsucite, ochii căprui
Și l-am numit Burebista, dar îi zic uneori Decebal

Îmi bubuie inima ca ciocanul în piatră
Fac, din cuvinte, halebarde și statui
Sunt sănătos ca un catâr melancolic
Pe care eu însumi aș vrea să mă sui

28 aprilie 2019, Sângeru, zi de Paști