N-a nins niciodată cu atâtea frunze care mor

Niciodată n-a nins cu atâta  moarte

Mă uit din pridvor

Și ninge oriunde-aș privi, în oricare parte

Frunzele nu-s toate uscate,

Unele-s tinere și lucesc ca niște mărgele

De ce cad frunzele tinere de pe ramuri

Ce are Dumnezeu cu ele?

Și eu sunt o frunză, îmi zic,

Și tu, iubito, ești o frunză mai frumoasă ca oricare,

Eu sunt mai uscat un pic

Pe creanga asta coborâtoare

Ninge domol, tragic și apăsat

De mult n-a mai fost o asemenea zăpadă

Ninge cu copii uneori

În orfelinatele pădurii care și ea o să cadă

Dă doamne viață frunzelor, nu le mai prigoni

Frunzele, unele dintre ele,  abia au născut copii

Lasă-le să mai crească

Înainte de a deveni ninsoare, nu le grăbi să se ofilească

N-a nins niciodată cu atâtea frunze

Niciodată n-a nins cu atâtea frunze care mor

Ninsoarea e ca un doliu și eu am uitat să plâng

Și frunzele îmi rup inima în bucăți și cumplit mă dor

Lucian Avramescu, 4 noiembrie 2018, Sângeru