Începeam, acum mai puțin de un an, o carte, scriind ceea ce urmează. Acum ea își strânge filele lângă un nou mormânt proaspăt, al Marianetei Apostu. Reiau fragmentul de început al cărții, completând finalul cu îndureratele mele gânduri de azi.

Despre singurătate
– roman –

Motto: Aș vrea să vorbesc despre mine ca și când mi-aș închipui.

Dorm pe terasa casei, pe un fotoliu. Alături e o masă lungă. Aici am trebăluit ziua toată, cu fiica și soția. Părea fiecare preocupat de ce face celălalt. Organizăm festinul de Revelion.

Terminăm, termină mai degrabă soția care ține morțiș ca totul să se încheie acum. Eu sunt din ce în ce mai obosit. Ele sting lumina. Dorm lung, poate o veșnicie. Visez că am murit. Mort, contemplu propria-mi moarte, fără disperare. Apoi realizez că-s viu. Mișc un deget care se mișcă, ceea ce-mi întărește bânuiala că nu am murit. Sau poate că în moartea mea se petrece minunea de a mă vedea și contempla.

Fiica mea trece repetat prin bucătărie spre camera mamei. Îi spune ceva. Nu știu ce, fiindcă vocile se aud ca din altă lume în care eu nu sunt. Mă trezesc de-a binelea. Soția trece spre camera fiicei noastre. Eu sunt mai departe un mort viu. Aștept ca una măcar să se oprească asupra-mi, să bage capul pe ușa întredeschisă spre a vedea dacă sunt. Nu sunt. Apoi se face liniște.

Fiica urmărește în camera ei un film. Soția urmărește în camera ei alt film. Eu continui să rămân un mort conștient, așteptând ca una din ele să constate că sunt, că am fost. Viu sau mort. Filmele lor sunt lungi. Așteptarea mea nu are sfârșit. Intru în camera fiicei. Ea întoarce capul și spune râzând : te-ai trezit somnorosule? Nu-i răspund, fiindcă un om mort nu răspunde. Intru în camera soției care privește mai departe ecranul cu un film. O actriță celebră joacă rolul unei actrițe celebre. Tac. Tace și ea. Încep să scriu un scenariu despre singurătate.

Soția mea vede ce scriu. E nedrept. Am rugat-o pe fiica noastră să nu te deranjere. Dormeai profund după o noapte albă. Ea are obiceiul să-ți strice somnul, să-ți spună ceva, drept pentru care i-am cerut să te lase să dormi. Am trecut pe la tine. Te-am învelit încet cu o pătură. La un moment dat sforăiai. Totul a durat mai puțin de o oră.
Și totuși voi scrie ceva despre singurătate. Eu nu pot trăi singur nici măcat un minut. Trebuie să știu că în camera de alături cineva se gândește la mine.
M-a sunat Anca Șerbănescu, pictorița, soția lui Șerfi, în atelierul căruia am trăit o bună bucată din adolescență și studenție. E miezul nopții. N-am mai vorbit cu Anca de multă vreme. A murit Bogdana. Bogdana e fiica ei cu care locuiește într-o clădire de lângă Gara de Nord. Am găsit-o moartă, în camera de alături, spune Anca și are o voce egală. Ce mă fac eu fără Bogdana? Aici încearcă un pigment suplimentar în vocea incoloră. Mă certa că nu mai pictez. Câți ani avea Bogdana? – întreb, fiindcă nu mi-a venit să spun altceva. O știu mai mică decât mine. Cu o lună mai puțin decât Regele Mihai, spune Anca. Ar fi delicat să râd. Tu, zic, Anca, ești de vârsta Regelui, adică ai 96 de ani, nu fiica ta. Anca se gândește puțin. Apoi spune că nu știe când a născut-o pe Bogdana. Am uitat. Anca are un stimulator cardiac pe care, de douăzeci de ani îl tot încarcă. Mama va muri curând! – îmi tot spunea Bogdana. A murit ea, fiica, la 64 de ani. Mama ei, de 96, se ocupă de înmormântare. Dă și tu telefoane, îmi cere Anca, anunță prietenii. Dau de numărul lui Geo Saizescu. Ne vedeam cu familiile la pictorii Șerbănescu. Geo nu mai e, dar nu l-am șters din telefon, așa cum nu l-am șters pe Sabin Bălașa. Unde e Marianeta, întreb, fiica Bogdanei și a lui George (Apostu). E undeva, spune Anca. Plecase să comande sicriul. Trebuie să îngrijesc de Tomas (strănepotul), să mă ocup de pisici, de câini, se plânge egal, monoton, pictorița care-i cu o lună mai mică decât Regele Mihai. Vorbesc apoi cu Marianeta. S-a mutat la Băneasa, în fostul atelier al tatălui ei, cu fiul Tomas, de nouă ani, și câinii. E divorțată. Acum trebuie să îngrijesc și de Anca, spune la fel de impersonal Marianeta. Da, va trebui să se ocupe și de Anca. Apoi vorbesc iar cu Marianeta care vine de la înmormântare. Ce repede curge totul. Am înmormântat-o pe mama. Știi unde? Lângă Șerfi. Marianeta nu i-a spus niciodată bunicului, bunicule.Țin minte că Șerfi a fost înmormântat iute. În cimitir mi s-a părut că are mâinile calde. Ne-am luat un ultim rămas bun și mi s-a părut că are mâinile nu ca ale unui mort. I-am spus Bogdanei. Termină cu prostiile, mi-a replicat scurt. N-am terminat. Le-am spus și celorlalți care m-au contrazis. L-ai iubit prea mult pe Șerfi, din acest motiv ți se pare că n-a murit. Am privit cu groază cum îi este bătut în cuie capacul sicriului. Și azi cred că Șerfi avea mâinile calde. Acum i-a fost înmormântată fiica. Alături.

Nu știu dacă Bogdana avea mâinile calde, fiindcă nu am ajuns la înmormântare. De douăzeci de ani nu mai merg la înmormântări. Nici la propria mea înmormântare voi încerca să nu ajung. Anca a mai trăit o viață după soțul ei, pictorul nebun de bun Șerfi și va mai trăi. Anca e bolnavă, spunea Șerfi, grav bolnavă. Va muri curând. Ofta și beam un pahar cu neamțul Ingo Glas, sculptor, în atelierul de pictură din strada Iorga, aproape de Piața Romană.

Da, de când o știu, Anca Șerbănescu, de la care am pe perete un peisaj marin, e mereu bolnavă. A supraviețuit tuturor. De la cimitir a venit pe picioarele ei. Se plânge de singurătate. O iau la mine, spune Marianeta. Ia-o, spun eu.
28 decembrie 2017, Sângeru
X
Așa începea romanul meu ”Despre singurătate”, în urmă cu mai puțin de un an. Nu știam că va deveni roman. Pe 14 noiembrie 2018, la orele 17,00, îl lansez la Târgul de carte Gaudeamus, la Romexpo, standul Editurii Niculescu. Am sunat-o pe Marianeta Apostu, între primii prieteni pe care i-am convocat la acest eveniment al vieții mele de scriitor. Ești în carte, voiam să-i spun, vesel. Cu Marianeta vorbeam astfel mai mereu. Născuse al doilea copil, o fetiță care are acum șase luni. Vocea ei nu mai era. Vocea unui bărbat, soțul ei, mi-a transmis în cutia telefonului din ureche că Marianeta nu mai e printre noi.

George Apostu, tatăl ei, a murit demult, la Paris, iar francezii au procedat cu el ca și cu Brâncuși, considerându-l sculptor francez. Apoi a murit Șerfi, bunicul ei, pictorul în atelierul căruia mi-am petrecut o parte din adolescență și studenție. A murit mama ei, Bogdana, în decembrie anul trecut. Violoncelista acea 64 de ani. A rămas bunica Anca, de 97 sau 98 de ani acum, fiul Tomas, care a făcut 10 ani și – gângurind în scutece, fiica de șase luni care se chemă tot Apostu. Marianeta avea datoria să nu moară. Era identică – în toate – tatălui ei, George Apostu. Am reușit, după moartea lui, să-i aduc de la Paris, cu sprijinul ambasadei noastre, lucrările care aparțineau familiei reîntoarsă acasă. Am reușit, învingând opoziția unui primar numit Băsescu (”cine mai e și Apostu, ăsta?), să o repun în posesia bojdeucii de la Băneasa, care a aparținut sculptorului și unde am întâlnit marii artiști ai vremii. Aici sunt acum cea mică, tatăl copilei și eterna Anca, pictoriță și ea, care suie spre suta de ani.

Marianeta a ucenicit și lângă nașul ei de botez, Geo Saizescu, în munca grea a filmului, apoi lângă fiul acestuia. Am îndemnat-o mereu să picteze, să nu se mai împrăștie în toate. I-am deschis – la standul Clubului Român de Presă – prima expoziție de grafică. A avut un mare succes. Adrian Năstase, premier atunci, care are cusururi poate, dar nu pe cel de a nu iubi arta, a elogiat-o. Îmi amintesc cum a desenat, în fața mea, acasă la bunica Anca, lângă Gara de Nord, o bună parte din această expoziție. I-am spus că nu mă mișc de lângă ea până n-o văd lucrând. A scos un teanc de cartoane mari albe și, pe dușumea, a început să închege minuni, cu o mână iute care urma un gând și mai iute. Inspirația venea din cer, de la tatăl ei, de la bunicul, dar mai ales din forța talentului ei nemărginit.

Azi, Marianeta Apostu nu mai e. Am început să scriu un roman la moartea mamei ei. Il lansez când, iată, cumplită acoladă a destinului, moare ea, la 39 de ani, lâsânt totul neterminat, iar fiica de șase luni în leagăn. Fie-ți eternitatea ușoară, copilă, pe care, în multe privințe, te-am crescut!
Lucian Avramescu