Lucian Avramescu: Lumea n-are sfârșit

 

Aerul vagabondând pe dealuri, iată-l cum duce
Eşarfa de mireasă a iernii,
Tu, ca o stalactită
Transparentă lângă muțenia mea
Care nu te constrânge

Nimic nu pare fără sfârșit
Chiar și Coloana Fără Sfârșit are sfârșit
Și totuși…

Ninge peste Muzeul Pietrei, vizitatorii pozează singurătatea,
Apoi Cristul de bronz al lui Apostu,
Caută de după ferestre muta mea bucurie

Poetul n-a murit fiindcă dus de era
Nu înfloreau în dreptul tăcerii lui
Trandafiri sălbatici, nu înmugureau tocurile de geam,
Iar statuile nu știau pe de rost ”Bună seara, iubito”

Hai, dezgheață-te limbă,
Ca un țurțure de salivă fie lacrimile victoriei tale
Fiecare piatră cioplită e un îndemn
O coloană de calcar din perioada preromană recită Virgiliu,
Dacă duci urechea aproape auzi dalta cioplitorului
De acum două mii și ceva de ani

Toate versurile astea sunt poezia mea care nu va pieri
Lumina stă pe umerii bărbaților
Iar femeile o poartă pe șolduri,
Cofe de lumină,
Bucureștencele învață aici că au fost în altă viață
Pârguite fete de țară

Pe poartă scrie, intrarea gratuită, iar poetul vă va povesti
Despre fiecare din copiii lui de piatră,
Trebuie să șterg
Copiii lui de piatră vor povesti despre poet

Liniștea iernii stă în podul cu fân
Berbecul Burebista rumegă stele
Lumea n-are sfârșit
Fiindcă pietrele spun povești care nu se termină niciodată,
Niciodată
20 februarie 2021, Sângeru