Lucian Avramescu: Pădurea vrăjită

Toată copilăria mi-a fost legată de pădurea Călugăreasca, prin care mișunau vietăți sălbatice – aici am văzut de aproape primul lup adevărat, atras de mirosul lânii pe care o căram cu bunica, la Vaideel, la dărăcit – și tot aici se petreceau cele mai multe dintre visele mele care alergau fantomele somnului pe sub copacii cu forme de balauri. Mă trezeam transpirat și, la scurt timp, pădurea pe care o iubeam redevenea cea știută și fantomele visului se piteau în scorburi din care, având eu ochii deschiși, nu se mai arătau. Chiuiam prin văgăuni după ploaie, în căutare de bureți lăptoși și gălbiori, uneori găseam pâinea pădurii pe care o mâncam pe loc, un burete ca mânătarca, dar mai mic și cu un gust nedefinit dar care nouă, copiilor, ne plăcea. Ultima oară am urcat anul trecut cu Luciana să-i arăt locurile, ascunzișurile, iar bracii mei de culoarea fruzelor de fag ruginite, adulmecau fazani. Undeva, sub un pietroi, țineam cu Nicu Brădeanu, colegul meu de urcuș în sălbăticie, comoara noastră de pirați, un briceag, niște fleacuri care creșteau în imaginația noastră cât comorile piraților adevărați.

Sunt mut. Visez. Ea avea picioarele însângerate de lianele ghimpoase ale murilor, iar rochia era numai fâșii. Desculță, cu fața speriată, a încercat să fugă, dar eu i-am făcut semn să stea fără teamă. Nu-i voi pricinui niciun rău, iar ea  înțelegea cu toate că eu nu mai aveam cuvinte și vorbeam fără vorbe.

Cum te cheamă, am întrebat-o în gând și mi-a răspuns cu o voce stinsă, în limba ebraică, pe care eu n-o știu dar o înțelegeam perfect, în clipele acelea, așa cum ea înțelegea cuvintele din capul meu care nu ieșeau afară cu sunet. Maria Magdalena, a zis. Numele îmi părea cunoscut. Cine te-a fugărit prin pădurea mea? A încercat să-și acopere genunchii însângerați, umbrele se petreceau pe trupul ei slab, iar sânii coborâți, se vedeau prin peticele rochiei care aproape că nu mai era. Am luat-o de mână și am dus-o la cascadă, apa curgea printre pietre de sus, era un izvor limpede din care beau apă deopotrivă omul și sălbăticiunile. Privea spre izvorul care susura din cer parcă și spre mine, cerându-mi ajutor.

Distribuie prietenilor

I-am spălat picioarele de sânge. Eram ca un infirmier. Avea răni pe trup de parcă cineva o bătuse cu pietre. Ce păcate ai făptuit? – am întrebat-o eu în cap, iar ea mi-a răspuns din nou cu limba ei pe care n-o știam dar o înțelegeam despre viața păcătoasă a unei femei destrăbălate. Apoi și-a cules în mâini părul ud, pe care se scurgea izvorul, și mi-a spus că acel păr i-a șters Lui picioarele, dar după Răstignire, pietrele au lovit-o din nou, iar cei rușinați, cei care întrebați fiind dacă se simt fără de păcat, să ridice piatra și să lovească, dar n-o mai ridicaseră, au lovit din nou, fiindcă pe El îl credeau mort.

Ciudat, ființa asta, nici frumoasă, nici urâtă, nu-mi producea niciun sentiment care să indice că alături e o femeie, trupul ei spălat de sânge, și cu mâinile mele, era al unei statui care se mișcă oarecum static, așa cum par statuile din bisericile catolice.

Am stat la soare, nevorbind, dar auzindu-ne, până când rochia ei s-a uscat pe o stâncă și a îmbrăcat-o fără grabă, încrezătoare, iar veșmântul nu mai era ferfenițit de rugi, fâșiile se cususeră între ele singure. Cu cel căruia i-ai șters picioarele cu părul tău ai mai vorbit? M-a privit lung și am înțeles că e prima întrebare nepotrivită, iar eu ar fi trebuit să privesc cerul și să tac.

Visul – a fost vis oare? – s-a terminat cu mine umblând pe cărările știute, singur, iar pădurea Călugăreasca devenise o câmpie fără copaci, cineva astupase izvorul, peștera hoților era o movilă fără intrare, iar enigmele se șterseseră din mintea copilului care am fost.

E Vinerea Mare, încerc să povestesc viața unui scriitor care a amuțit brusc, descifrând nedescifrabilul, dar lunec în prăpăstiile imaginarului și confesiunea mea seamănă pe alocuri cu un roman pe care nu vreau să-l scriu.

Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva