Buni zori! Citind binevoitoarele epistole, unele comprimate la un semn grafic, primite de la cititorii mei, altele suav personalizate și extinse cu talent literar, am uitat angajamentul meu de a-mi începe ziua scriind. E deja 7,00, iar eu scriam la 5,00.

Nu am deschis nici aseară televizorul, jucând table ca pensionarii, cu Luciana, care m-a bătut, nici în dimineața asta, așa că îmi închipui că Dumnezeu a dat un ordin militar ceresc prin care a suspendat pandemia, iar coronavirusul a fost un vis urât. Grupuri de săteni, cu sapele în spate, trec pe sub geam iar muierile râd la primele glume deocheate ale zilei. Firește că dimineața arată un cer cafeniu, liniștea e fără fisură, iar satul pare a fi mort demult. Sătenii sunt în case. Ascult liniștea care, într-o poezie a lui Lucian Blaga, făcea să se audă cum se izbesc de geamuri razele de lună, iar în alta, a Ninei Cassian, cum se depune praful pe mobile.Liniștea de acum, de la Sângeru, e ca o rochie neîmbrăcată de mireasă, care stă pe un manechin dintr-un magazin de rochii care nu s-a mai deschis din secolul trecut.

Pedeapsa e de la Dumnezeu, reia o corespondentă a mea. El, Atotputernicul, a făcut asta. Savanții, ca în Turnul Babel, au limbile legate și din astă pricină nu descoperă vaccinul și nu se înțeleg între ei.

Stăteam în curte la București, unde locuiesc acum copiii mei cei mari, Alis Arminda și Arin Alexandru, cu cei trei copii ai lor, nepoții mei, de vorbă cu profesorul de drept international Tudor R. Popescu, colocatar în acea casă monumentală, cumpărată de bunicul Victor pe numele băiatului cel mic, care se afla student la București atunci, dar pentru a fi pentru cei trei băieți ai lui, în părți egale. Așa a gândit, așa și-a scris testamentul. Numai că după ce s-a stins bunicul, așa cum se petrece uneori între frați, cel mic și-a adjudecat tot, sau aproape tot, iar tata a rămas cu o jumătate de apartament, dintr-o casă cu trei etaje și o curte uriașă. Așa am cumpărat, după stingerea unchiului, pe bani mulți, de la o verișoară, ceea ce era al tatei, cu banii cu care la vremea aia cumpăram 15 apartamente de bloc. Era agoniseala mea de ani și ani pe drepturi de autor, cărți, discuri, chibzuită pentru copii. Dar asta-i altă poveste, lungă, urâtă, dizgrațioasă.

Profesorul Tudor R. Popescu, stins și el azi, purta cu mine, de când devenisem vecini de scară, lungi discuții, unele amuzante. La Facultatea de Drept, trecea drept un zbir simpatic. Uneori îi trecea pe toți la examen, alteori îi pica pe toți. O știi, zicea, pe aia cu a-privativul? Nu, răspundeam eu, curios! ”Sunt a-fumător, a-băutor și, dacă n-aș fi afemeiat, aș fi anormal!”
Râdeam amândoi. Profesorul chiar avea calitatea-cusur de a vâna toate femeile frumoase care-i ieșeau în cale și cedau farmecelor lui relative. Doamna Vera, nevastă-sa, care-i fusese asistentă la Drept, era o basarabeancă blondă, cu douăzeci de ani mai mică, chinuită de gelozie până când soțul fustangiu și ilustru în dreptul international s-a stins. A trăit singură până la vârsta de 105 ani, retrasă la Mănăstirea Pasărea, lângă București.

Dar, după atâtea acolade, să mă întorc la boala de care suferă omenirea azi, pusă în spinarea lui Dumnezeu cel pedepsitor. Știi câte încălcări ale Dreptului Roman au fost făcute la judecata lui Iisus? 17! – apăsa magistrul. Și profesorul începea lecția lui, stând amândoi pe o bancă în spatele curții. Prima și cea mai gravă încălcare a fost că Iisus a fost judecat noaptea, ceea ce Dreptul Roman interzicea.

Lecția, formidabilă prin erudiție eclesiastică și știința legislației vechi (făcea trimiteri la civilizația chineză și aspra pedepsire fără noimă din Evul Mediu), se lipea de mintea mea unde a și rămas în bună măsură.

De ce am păcătuit și ”ne-am spălat pe mâini”, eliberându-ne de virusul unui păcat de neiertat? – întreb eu  azi, fără consilierea ilustră a profesorului. De ce a salvat plebea, ca mai mereu, criminalul? De ce Barabas și nu Iisus, cel nevinovat? Și de ce ne-ar pedepsi Cel de Sus pentru crima răstignirii la care a fost părtaș? Sau Învierea care se va petrece, prima oară în istoria creștinismului, fără enoriași la biserici, e lucrarea altuia, de dedesubt?

Îmi propusesem să uit ce încinge azi, într-un cerc de boală și minciună, planeta, fiindcă în tragedia reală se strecoară, hidoase, minciuna, căpătuiala, dezmățul idiot, slalomul, printre morți, după profit. Îmi propusesem să uit că e pandemie, iar liniștea de afară e doar semnul că primăvara își suie clorofilele în pomi fără zarvă.

De câteva zile înfloresc cireșii la Sângeru și plec în livadă să-i ud cu lacrima mea bucuroasă. Zi bună să aveți!