Ultimate magazine theme for WordPress.

Lucian Avramescu: Scrisoare, către nimeni,  sub viscol

0 191

 

 

Doar o pală de vânt

Şi totul poate fi năruit…

Bunica de mamă spunea asta

Şi afară nu era vijelie…

 

Azi zboară ce nu e durabil

Iar eu, care voiam să scriu un vers,

Privesc oja de unghii a acoperişului primăriei

Funcţionarele – acasă acum – par invulnerabile la viscol sub protecţia ojei

 

Doar o pală de vânt, spunea bunica,

Şi e destul ca o viaţă să se năruie

 

Mândria e singura absentă la pericole, inconştientă ca un fard,

Să te ferească Dumnezeu de inconştienţa măreţiei de sine…

 

E şi în dragoste la fel, am întrebat-o,

Iar ea mi-a spus că dragostea,

Atunci când e,

Nu rămâne niciodată fără acoperiş în viscol

 

Rujul primăriei e semnul efemerităţii.

E cod portocaliu,

Ţiglele ning în preajma inimii mele, ca nişte aripi rupte de păsări…

 

Vântul ia tot de pe magazii şi poverne,

Iar eu îi privesc dezmăţul

De femeie uşoară

 

Bunicul de mamă, orfan la 17 ani,

Şi-a crescut cei şase fraţi mai mici

Şi i-a  dat la rostul lor

Dar reclădind casa părintească

A primit viscolul fraţilor săi care-şi doreau partea

Şi Tata Mihai a dărâmat jignit casa pe care o reclădea,

Din care a făcut şapte mormane de resturi –

Luaţi, a zis, ca-n Biblie, bucuraţi-vă de belşugul  acestor surcele ale trupului meu,

Luaţi anafura şi vă îndestulaţi,

Iar el a plecat să facă o altă casă

Şi a făcut fiindcă trăia cu simţul duratei

Şi a avut mereu puterea de a reîncepe

 

Fraţii şi surorile lui, ca mereu,

Trăiau durata ojei de pe unghii

 

Aş fi vrut să scriu o poezie despre îngeri

Cum bat ei din aripi şi zboară acoperişurile dragostei

Dar nu mi-a ieşit decât

O amintire despre bunicul,

Cum şi-a dărâmat el casa părintească

Împărţind-o, ca surcele, neputincioşilor lui fraţi

Aşa mor toate, sub viscolul de o clipă,

Dragoste, amintire

10 martie 2019, Sângeru

loading...

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata