De ce nu recunoașteți orașul ca pe o pădure?
Orașul e plin de copaci scorburoși
Unii bătrâni, trecuți prin războaie și cutremure
Alții tineri, împuind din betoanele lor
În culori răsfățate.
Iată, trimestrul acestei veri e pe ducă
Iar eu locuiesc într-o scorbură cu trei camere
Căptușite, să-mi țină de frig și de urât, cu cărți și tablouri
Firește că aici copacii se numesc blocuri
Și alcătuiesc o pădure deasă.
În ei locuiesc veverițe cu botic rujat,
Bursuci somnolenți și scorpii care, uneori,
Se arată gălăgioase la gura scorburilor care se cheamă ferestre.
Pădurea de blocuri nu dă oxigen fiindcă n-are frunze
Dar pădurea de blocuri e ca orice pădure
Iubirile se iau la întrecere cu crimele sângeroase
Uneori de la ultima ramură a unui etaj cade o vietate
Care s-a săturat de scorbura ei,
Jos, fosta vietate se cheamă, în limbajul de fosfor
Al poliției pădurii, sinucigaș
Iar doctorii îi fac autopsie pe starea de spirit
În pădurea de blocuri trăiesc termitele oamenilor
În tristețea lor ei se prefac veseli
În veselia lor lunguiață ei se arată triști
Cu coatele rezemate
Pe balustrada scorburilor
Acum august se va vărsa ca o cană cu lapte
În putineiul toamnei
Pădurea se lasă înfiorată de grija unei adieri reci
În scorburi iubirile nu cunosc anotimp
Așa cum crimele nu se opresc niciodată
13 august 2020, București
