Luiza Radulescu Pintilie: COPILĂRIE – BOGĂŢIE FĂRĂ DE PREŢ DIN RAIUL FĂRĂ DE EGAL…

 

Recunosc din nou: nimic nu mi se pare mai greu de cuprins în cuvinte decât felul în care trăieşte un copil bucuria şi un vârstnic umilinţa! Iar imaginile acestea, pe care le am mai tot timpul sub priviri, devin aproape „vii” în preajmă de 1 Iunie şi de 1 Octombrie. De Ziua Copilului şi de ziua anilor întomnaţi. Fiindcă, înaintea cuvintelor, îmi apar în minte şi îmi trec prin faţa ochilor imagini care spun ele însele atât de bine toate adevărurile – fie cele mai frumoase, fie cele mai îndurerate- încât aproape nu îţi lasă nimic de adăugat. Iar când rişti să „traduci” în înţelesuri ceea ce ştii, chiar de la început, că e intraductibil, pierzi cu siguranţă mult din profunzimea, din sensul, din rostul cu care se trăieşte viaţa la „răsăritul” şi la „apusul” ei. Sentimentul acesta nu m-a părăsit niciodată când am scris despre sărbătoarea copilului şi a copilăriei şi nu face excepţie nici atât de aproape de acest 1 Iunie.Pe cel despre toamna vieţii îl amân de această dată…
S-au spus şi s-au scris, cu har, cu înţelepciune, de-a lungul timpului, atâtea cuvinte minunate despre copilăria vârstă a tuturor vârstelor şi despre copilul prin care şi noi, cei mari, ne prindem cu mâinile de Rai, despre bogăţia pe care o aduce un prunc în viaţa şi-a celui avut şi a celui fără de nimic, fiindcă în omuleţul acela cât spiriduşii din poveste şi în lumea care se naşte odată cu el se găsesc comori mai de preţ decât toţi banii din lume şi toată puterea de pe pămant, încât ce s-ar mai putea spune fără a repeta lucruri deja ştiute de oricine s-a aflat în preajma unui copil ?!
Fără a încerca regretul că, luat cu ale vieţii şi cu grija de părinte pentru bucata de pâine, hăinuţele, ghetuţele, jucăria, caietele, febra, tusea, pojarul, julitura din genunchi , frica de întuneric şi ale multe-multe rele , notele de zece şi coroniţa de premiant – fiindcă mereu ne facem griji în legătură cu ceea ce va ajunge copilul mâine, uitând că el este cineva aici şi acum – înţelegem prea târziu – sau nici măcar atunci – că ne-ar fi vrut şi pentru îmbrăţişarea, pentru zâmbetul, pentru „noapte bună” şi „bună dimineaţa”, pentru dovada iubirii şi când – sau mai ales când – a greşit, când nu a fost perfect, când nu a ştiut, când nu a putut, când nu a vrut, când a fost prea răsfăţat ori prea neascultător?! Câţi dintre noi ar putea spune că nu au făcut, ca părinţi, greşelile acestea?! Că nu încearcă remuşcarea că au pierdut atâtea clipe care nu se mai întorc, oricâte păreri de rău ne-ar măcina, că s-au amăgit mereu că mai e timp, deşi de la cântecul de leagăn la prima zi de grădiniţă, de la primii paşi la banchetul de absolvire a clasei a VIII-a, de la primele cuvinte la ceremonia încheierii facultăţii şi de acolo la emoţia legământului iubirii rostit în faţa altarului sau la momentul în care copiii noştri devin ei înşişi părinţi, timpul a curs aşa cum ştie el: zburând! Că nu au înţeles într-o zi că de fapt nu doar sacrificiile mari, reuşitele importante, obiectivele măreţe, banii,vila, maşina, visul de a oferi copilului tot ce nu am avut noi şi de a-l vedea devenind ceea ce nu am putut ajunge noi, părinţii, dau trăinicie, statornicie, frumuseţe şi preţ legăturii cu copiii noştri. Ci că, dimpotrivă, stelele şi luna de pe cer pe care am fi vrut să li le oferim şi am plâns de neputinţă că nu am ajuns până la ele puteau fi, de cele mai multe ori, doar cele colorate pe pagina unui cărţi cu poveşti, din care să le fi citit seara la culcare, copilărindu-ne pe roluri, ori dintr-un cântec de leagăn, murmurat până adormeam pe perna ce mirosea a lăptic, ori pe care ei, copilaşii noştri, o împarţeau, până au ajuns la liceu, cu un „prieten” din pluş?! Ce mare adevăr a rostit acela care a spus: ”Copiii găsesc totul în nimic, oamenii mari găsesc nimic în tot”. Fiindcă, nu-i aşa, căutăm, alergăm, ne zbatem, încercăm din răsputeri, eşuăm adesea căutând măreţia vieţii fără a-i vedea fericirea şi frumuseţea de la lângă noi…
Sunt prima care recunoaşte cât de mult a pierdut! Da, i-am cântat fiicei mele „Are mama o fetiţă cât un ghemotoc”, „Galbenă lămâie, dulce aurie” sau „Linu-i lin şi iarăşi lin”. Da, am inventat de dragul ei poveşti despre creioane, despre o fetiţă care îi semăna, despre o mamă care plângea când nu era ascultată când îmi reamintea că o ştie şi pe asta, şi pe asta, şi pe asta din arsenalul poveştilor cu zâne cu care crescusem şi eu. Da. Dar sunt destule serbările de la „grădi” la care nu am ajuns. Am „uitat-o” la şcoală multe ore după închiderea programului, iar în clasa a VII-a nu i-am cumpărat la timp, pentru desen, pensulă din păr de veveriţă, cu preţul unei note mici şi al unei medii scăzute, plătite cu multe lacrimi. Şi exemplele acestea sunt doar cele care mi-au venit în minte acum, când scriu rândurile acestea, din noianul de greşeli ce ar putea fi „motivate”, fără a putea însă schimba ceea ce a rămas în urmă. Fiindcă rămâne valabil ceea ce s-a scris deja de multe secole: ”În fiecare copilărie există o grădină, un loc fermecat în care culorile sunt mai strălucitoare, aerul mai proaspăt și dimineţile mai înmiresmate decât oricând după aceea”.
Am înţeles într-o zi şi de ce a spus Dostoievski că sufletul se vindecă atunci când eşti în preajma copiilor şi de ce altcineva spunea că un copil este o ancoră care îşi ţine părinţii în viaţă, fiind motivul pentru care râd, zâmbesc şi vor să se trezească în fiecare dimineaţă. Am înţeles şi versurile „Despre copii” ale unuia dintre romanticii târzii ai literaturii arabe, Khalil Gibran: „Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gândurile voastre, /Fiindcă ei au gândurile lor./Le puteţi găzdui trupul, dar nu şi sufletul, /Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteţi vizita nici chiar în vis./Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să îi faceţi asemenea vouă, /Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri”.
E 1 Iunie. Să ne privim nu doar cu ochii, ci şi cu sufletul şi cu mintea copiii şi nepoţii. Dar, mai ales, să ne privim la fel şi pe noi, părinţii de copii, neîntârziind, neamânând, neamăgindu-ne că mai avem timp. Fiindcă vom fi primii care vom pierde bogăţii fără de preţ din Raiul fără de egal…