Pe zi ce trece, mă conving şi mai mult că, pentru a fi depline, sărbătorile- cum va fi şi cea de mâine- nu e de ajuns să fie înscrise în filele calendarelor care numără zilele, ci, cu mult mai adânc, în nescrisele trăiri ale fiecăruia dintre noi. Ca o binefăcătoare domolire de câteva ceasuri a vârtejului în care ne ducem zilele, ca o punte ce ne aduce iar lângă cei dragi cărora, deşi le suntem poate mereu aproape, le rămânem, în grijile noastre, adesea prea îndepărtaţi, dar şi ca o fereastră pe care avem răgazul să ne privim mai clar pe noi înşine : cine suntem, ai cui suntem, de unde venim, cu ce rost. Şi, mai ales, mereu ca o speranţă care să ne lege de a doua zi, şi apoi de ziua următoare, şi tot aşa…
Fără să ştiu exact de ce, pe mine mă leagă, dintotdeauna, ceva tainic de sărbătoarea Floriilor. Prima dată am descoperit-o, cu mulţi ani în urmă, în împodobirea, uşor parfumată, pe care o lăsau pe lemnul icoanei pictate din casa bunicilor mei cele câteva floricele de primăvară ce fuseseră sfinţite la slujba de duminică din biserica satului şi în firavele rămurele de salcie puse la tocul uşii dinspre camera „cea bună”. Fiindcă aşa spunea bunica mea că trebuie aşezate, la loc „curat”, ca să ne păzească pe toţi ai casei de rău şi de rele, de trăsnetul cerului şi de blestemele oamenilor, de foc, de apă şi de boală. Apoi, să dea rod pomilor, struguri viei şi flori parfumate trandafirilor din grădină, să ocrotească animalele şi păsările curţii, să binecuvânteze aerul pe care îl respirăm şi să ne lumineze gândul doar spre lucruri bune şi de folos. Şi crenguţa sfinţită de salcie, firul plăpând şi parfumat de narcisă n-au lipsit niciodată nici de la icoana din casa noastră, mama păstrând până astăzi rânduielile cu care a crescut. Iar într-o zi, aşa cum ne-am dorit, o salcie a prins rădăcini şi lângă gardul din grădina pe care, anotimp după anotimp, mama o „rupe” direct din raiul florilor !
Târziu, prea târziu, am aflat însă de ce plângătoarele ramuri de salcie sunt cele alese spre a primi stropii de apă sfinţită ai Floriilor ! Şi m-a înduioşat povestea pe care nu am găsit-o scrisă în cărţile din programa anilor mei de şcoală, din care fuseseră scoase orele de Religie, şi nici în cele pe care le împrumutam de la biblioteca unui cămin cultural sătesc, printre rafturile căreia mă simţeam ca într-un labirint, atât de mare şi de impresionantă mi se părea văzând-o cu ochii şi mintea mea de atunci! Am descoperit-o scrisă abia în paginile unui almanah apărut după 1990.
…Alergând să-şi vadă fiul răstignit, Maica Domnului trebuia să treacă peste o apă ce curgea vijelios la vale. Iar lacrimile sale deveniră şi mai adânci când, deznădăjduită, nu găsea nicio cale să ajungă pe malul celălalt. Într-un târziu, o salcie bătrână îşi aplecă ramurile deasupra valurilor şi o ajută să treacă dincolo. Drept mulţumire, Maica Domnului hotărî atunci ca ramurile de salcie să fie sfinţite, an de an , în biserici.
N-am mai apucat s-o întreb pe bunica dacă ştiuse vreodată povestea aceasta, ea care respecta simplitatea, frumuseţea şi sfinţenia Floriilor ! Dar cât de adânc, încât nu am uitat nici până azi .
De altfel, eu însămi n-am asociat, până nu cu foarte mulţi ani în urmă, biblica poveste a Floriilor şi cu sărbătoarea celor care poartă nume de flori, atât de mult şi de profund mi-a rămas întipărită în minte semnificaţia purificatoare şi vindecătoare a crengii de salcie, forţa ei de a ne da încrederea că de acolo, de lângă sfinţii din icoană, ne apără şi ne ocroteşte. Şi mi se părea de-ajuns…Iar astăzi cred chiar din ce în ce mai mult. Mărturisesc, însă, că această sărbătoare ce mi-a plăcut dintotdeauna am simţit că îmi aparţine cumva puţin mai mult din ziua în care am găsit, dincolo de numele meu de botez, şi o frumoasă apropiere de Floriile ramurilor de salcie. Numele meu de botez, Luiza Camelia, descoperit de tata într-o carte şi înscris, apoi, cu mirare, în certificatul de naştere, de un secretar de primărie care nu îl mai auzise până atunci. Poate e adevăr, poate nu e, acela că prenumele purtat, venit pentru mine dinspre una dintre cele mai frumoase flori, îţi scrie destinul. Dar îmi place să cred că în ziua în care mi s-a spus pentru prima oară Camelia mi-a fost sădită, spre a rămâne mereu acolo, şi a înflori cu fiecare zi mai mult, şi o mare dragoste pentru flori. Să le sădesc cum am învăţat de la mama mea, să le dăruiesc, să le primesc, să le „ fur” din gardurile pe lângă care trec şi de pe şanţurile pe care păpădii galbene le înnobilează cu galbenul lor, să le am în preajmă, să le ştiu parte a vieţii mele, care fără ele ar fi cu mult, cu foarte mult mai săracă. O dragoste îngânată duios şi în legănarea, multe zile de-a rândul, a bunicului meu, care-mi transformase numele de floare nemaiauzit de el până atunci într-o rostire cu totul aparte: Canelia. Şi –apoi, aşa mi-a spus până în anii de liceu, iar de acolo şi mai departe, până în ziua în care glasul i-a devenit tăcere. Spre a mă lăsa poate să aud şi mai limpede „glasul” legănat al ramurii de salcie sfinţită, aşezată cu bucurie şi cu nădejde la icoană în duminica de Florii…Cum se va întâmpla mâine în multe case. Fie că sunt ori nu sunt acolo sărbătoriţi cu nume de flori. Dar cu nădejdea- şi cât de mult m-aş bucura să se împlinească pentru fiecare! – că, în zilele acestea atât de agitate pe care le trăim, Floriile tainice ale cerului răspândesc în florile pământene ale acestei întârziate primăveri şi în primele înverzite ramuri de salcie plângătoare un strop de linişte, un strop de bucurie, un strop de vindecare, un strop de credinţă, spre a fi de folos şi pavăză, întregul an, în faţa atâtor rele şi înlăcrimări ce nu ne ocolesc. Un strop de sărbătoare de Florii în pridvorul de duminică al inimii fiecăruia, reînviat apoi cu fiecare altă nouă zi…
Publicat în Ziarul Prahova.ro