A.M. Press
Ultimele stiri din Romania!

Marian Nazat: Creta, între legendă și realitate

0 95

 

Stau ghemuit într-un ungher al peșterii Diktaion Antron în care Rhea l-ar fi ascuns pe pruncuțul Zeus de teama tatălui său, Kronos, în burdihanul căruia ajunseseră toți ceilalți fii, înghițiți ca nu cumva să-l detroneze pe părintele lor canibal. Printre stalactitele și stalagmitele zvelte caut în van urmele lăsate de Amaltheia, capra fără de care istoria Olimpului s-ar fi derulat altfel. Mă gândesc la spaima micuțului obligat să trăiască în grota întunecoasă și jilavă dimpreună cu providențiala cornută, departe de căldura mamei, departe de lume… Ce-o fi fost în sufletul viitorului stăpân al tuturor zeilor în anii aceia de exil ? Nu vom afla nicicând, dar bănuiesc că dorința răzbunării l-a însoțit permanent, altminteri n-ar mai fi avut loc Titanomahia, iar organigrama olimpiană ar fi rămas de-a pururi neocupată de alde Poseidon și Hades. În definitiv, Zeus nu se putea naște decât în Creta, insula unde o „armată de monștri păroși și de oameni îndurerați”, ne spune Nikos Kazantzakis, „au ucis şi au fost ucişi, fără să le pese de sufletul lor sau al altora. Iubeau şi dispreţuiau viaţa şi moartea cu aceeaşi extravagantă aroganță. Înfulecau ca niște căpcăuni, sorbeau băutura ca sparţii şi nu se încurcau cu femeile, când trebuiau să plece la război. Vara, cu pieptul gol şi iarna acoperiţi cu piei de animale: vară-iarnă, duhneau ca fiarele în călduri.”

Astăzi, localnicii nu mai au nimic din apucăturile fioroase de altădată. Dimpotrivă, sunt ospitalieri și blânzi cu turiștii sosiți din toate colțurile pământului. Oriîncotro te-ai duce, aceleași zâmbete primitoare, chiar dacă, adesea, ele ascund o șiretenie exersată de-a lungul unor vremuri tragice. Arabii și turcii s-au înstăpânit aici, peste bucata de piatră și de mândrie aruncată la întretăierea a patru mări, făcând să curgă sânge cu duiumul. Poate că de aceea plaja de la Elafonisi – o fărâmă de paradis – are irizații rozalii. Sau roșul solului arid, înverzit ici-colo de pâlcuri de măslini…

Dau să iau un glod sfărâmicios și brusc îmi țâșnește din memorie o altă mărturisire kazantzakisiană, la fel de zguduitoare: „Strâng în căuşul palmei cu linişte, cu duioşie, un bulgăre de ţărână cretană. L-am purtat cu mine în toate peregrinările, în toate momentele de mare nelinişte îl strângeam în palmă şi prindeam putere, o mare putere, ca și cum strângeam mâna unui prieten drag. Dar acum, când soarele a apus şi ziua de lucru s-a sfârşit, ce să mai fac cu puterea ? N-o să mai am multă vreme nevoie de ea. Ţin în palmă acest bulgăre de pământ cretan, îl strâng cu nespusă tandrețe, îndatoritor, de parcă aş ține în palmă sânul femeii pe care o iubesc şi de la care trebuie să-mi iau rămas bun. Am fost acest pământ din veacul vecilor şi voi fi pe veci acelaşi pământ; ca un fulger a trecut clipa în care ai fost frământat pe roata olarului, pământ sălbatic al Cretei, clipa în care ai plămădit chipul unui luptător !” Cât de mult trebuie să-și fi iubit baștina cel mai de seamă scriitor al Balcanilor, silit să plece și el în surghiun ani de-a rândul…

Pe o băncuță, în fața unei case spoite în alb, un țăran bătrân cercetează cu ochii decolorați de vârstă, strada pestriț-forfotitoare. În mâna osoasă și aspră de truda câmpului își mângâie, cu mișcări egale și domoale, mătăniile spălăcite. Seamănă cu un sfinx și parcă îl zăresc pe tata-mare șezând pe o butură pe marginea șanțului. Aidoma „Marelui Cretan” îmi evoc străbunul și „mă bucur că va trăi în sufletul meu atât cât voi fi pe lume, nimeni altcineva nu-și va mai aduce aminte de el, vom muri împreună. Bunicul a fost cel dintâi care m-a făcut să nu vreau să mor, ca astfel să nu las morții să moară. De atunci, mulți dintre cei dragi n-au fost îngropaţi în mormânt, ci în inima mea, știu acum că vor trăi atât cât voi trăi şi eu.”

Îmi înving anevoie revărsările de alean și mă înveselesc citind pe un panou un anunț plin de umor: „Asociația deținătorilor de măgari vă urează bun venit și vă asigură că cel mai ușor de urcat la peșteră este cu măgarul !” Lângă panoul metalic, patrupedul lui Cristos, împodobit ca un pom de Crăciun, ne privește candid, ca în orice reclamă, cu urechile ciulite în aerul fierbinte. Și încep urcușul, iar ajuns sus, „ce miracol se desfășoară înaintea mea, ce imensă bucurie ! Soarele se ivise, ceața se ridicase si toată insula Creta, de la un capăt Ia altul, strălucea goală, albă, verde, trandafirie, înconjurată de cele patru zări. Creta cu cele trei piscuri înalte, Muntele Alb, Psiloritis și Dikti, părea o corabie cu trei catarge plutind pe apele înspumate. Era un monstru marin, o sirenă cu o mulțime de sâni, întinsă pe spate și încăIzindu-se la soare. În soarele dimineții îi vedeam clar chipul, mâinile, coada, sânii bombați… De multe plăceri am avut parte în viață, n-am de ce să mă plâng, dar bucuria de a vedea Creta pe deasupra talazurilor a fost una dintre cele mai mari.”

Colind de la Heraklion la Xania și de la Agios Nikolaos la Réthimno prin țara asta aparte care se numește Creta, iar la capătul zilei văd cum „soarele apune, dealurile de-abia se mai desluşesc, în lanţul de munţi din mintea mea mai pâlpâie o luminiţă sus pe vârf, dar noaptea cea sfântă se întinde, se înalță din pământ, coboară din ceruri și lumina a jurat să nu se dea bătută. Dar ştie prea bine că nu are nicio scăpare: nu se lasă, dar se va stinge.” Nu mă grăbesc însă, „mai stau şi arunc o ultimă privire spre lumină; nici ea nu se lasă, luptă întocmai ca inima omului. Norii au acoperit cerul, o burniţă caldă îmi picură pe buze, pământul e înmiresmat. Un glas cald, ademenitor, se înalță din
pământ: «Vino… vino… vino…»” . Până la asfințitul din urmă, mă bucur de soarele încă viu și dogoritor, de valurile surâzătoare ori năvalnice. „Înaintea mea se întindea ţărmul grec: marea vânătă, stâncile roşietice, iar printre stânci se zărea intrarea într-o peşteră întunecoasă ca smoala. Un braţ a tăiat aerul şi mi-a pus o făclie în mână. Am înţeles porunca: mi-am făcut semnul crucii și am intrat în peşteră.”

Peștera mea este camera în care citesc și scriu, după ce trag zăvorul și mă despart de lumescul cotidian. Cum se întâmplă și acum, în august, „cea mai puternică și mai iubită lună a anului, stăpânul puternic, cu brațele pline de fructe zemoase, care trece prin grădini și prin vie, cu cârcei în barbă, cu o sfântă și dublă bărbie, cu pântecele revărsat, un Satir cu coada în sus – fie binecuvântat ! – râzând și culegând etern strugurii din via cea veșnică, Grecia!

Aceștia sunt zeii cu care ne-am născut, cei adevărați, nemuritori. Sub un soare fără seaman, lângă o mare fără seamăn, în mijlocul unor astfel de munți, cum ar putea să se nască și să existe altfel de zei, fără pântece, fără bucurie, fără frunze de viță-de-vie pe frunte? Și cum ar putea fiii și fiicele Greciei să creadă într-un alt paradis decât cel pământesc?”
Iată de ce nici Zeus și nici Nikos Kazantzakis (și el un Zeus al scriitorimii levantine dintotdeauna) nu se puteau naște altundeva decât în Creta…

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More