Ultimate magazine theme for WordPress.

Marian Nazat: O carte eșuată

0 132

 

Hai să încerc ! îmi zic cu firească prudență, incitat de titlul cărții și de numele făcătorilor ei. În lipsa președintelui sună bine, probabil ceva dindărătul Biroului Oval, mai ales că Bill Clinton e pe copertă. Celălalt autor este James Patterson, fabricant de bestsell-uri. „Doi povestitori, unul din interior, altul din exterior – amândoi într-o formă perfectă”, ne asigură și Michael Connely. Măi să fie, cum să-mi scape asemenea comoară de celuloză strălucitoare !?

Și mă apuc de citit, febril și lacom, ca-ntotdeauna când mă înfrupt din cuvintele tipărite. Oho, și chiar îmi place, chiar că „e un roman pe care nu trebuie să-l ratezi” ! Din prima pagină aflu că și în SUA „cruzimea în lupta pentru putere e mai veche decât Biblia.” Păi Biblia nu-i tot produsul unei astfel de bătălii ? Cei doi scriitori știu că „dacă greșești la început, nimeni nu-și mai amintește altceva.” Iar ei nimeresc din plin ținta, așa că mă arunc cu optimism în măruntaiele volumului, mă tentează să descopăr culisele celei mai temute președinții din lume. Acolo unde, „mai devreme sau mai târziu, fiecare președinte are de luat decizii în care alegerea corectă este o politică proastă, cel puțin pe termen scurt. Dacă miza e mare, atunci trebuie să faci ceea ce crezi că este corect și să speri că valul politic se va întoarce. Asta este slujba pe care ai promis că o vei face.” Numai că, uneori, „privilegiul executiv” nu-l exonerează de răspundere penală, nu degeaba Gerald Ford a recunoscut cândva că „un delict pentru care președintele este pus sub acuzare e considerat orice spune majoritatea Camerei Reprezentanților că trebuie să fie.” Cheia de boltă a democrației elective, așadar, teoria numerelor mari decidente și a minorităților subalterne. Dacă aș fi în locul lui Klaus Werner Iohannis, m-aș teme de vorbele astea, acum în timp ce pesediștii îl vor cercetat pentru înaltă trădare. Și să nu uite că „politica poate fi crudă în felul în care își tratează răniții”… Fiindcă, în ultimul an de mandat, orice șef de stat e cel mai ușor de rănit, nu doar la noi. Acum apar provocatorii și nimeni nu-i mai primejdios ca ei, întrucât tot norodul îi adoră, în timp ce șeful statului stă pe margine, fixat între niște limite constituționale strâmte și rigide. De aceea, nu-i deloc exclus ca personalul de la Cotroceni să-l audă dimineața pe sibian citându-l pe omologul său imaginar de la Casa Albă: „Mă doare foarte tare la spate.(…) Puteți să vă uitați și să vedeți dacă președintele Camerei Reprezentanților e acolo ?” Înlocuiți, rogu-vă, Camera Reprezentanților cu Camera Deputaților din bătătura carpato-danubiano-pontică și orice asemănare nu-i defel întâmplătoare. E clar, „vorbesc ca un obraznic. Mai rău, vorbesc ca un avocat” !
Survolez capitolele, o lectură antrenantă, Jonathan Duncan, protagonistul ficțiunii, e nevoit să se lase examinat de un medic. Delicat moment și înjositor, nu de alta, însă „e greu să fii modest atunci când se cântă o melodie de fiecare dată când intri într-o sală, când piețele financiare din toată lumea depind de fiecare cuvânt al tău și când comanzi cel mai mare arsenal militar din lume, dar dacă vrei să cobori cu picioarele pe pământ, încearcă să verifici dacă ai sânge în scaun.” De fapt, în jilț, ca să respectăm rangul pacientului ! Surprinzător, oare?, și pe Potomac unii promit că-și „vor lua țara înapoi”, nu doar pe Dâmbovița, semn al globalizării „societății deschise”. Exportăm, vasăzică, și lozinci, nu numai filme, Mc Donald’s, Black- Friday, Valentine’ s Day sau Halloween, orice înseamnă consumerism paranoic.

Din altă pagină aflu că un înalt oficial, abia uns în ierarhiile statului, nu-i privit cu încredere de președinte, deoarece „nici nu-și dă seama de limitele lui. Asta îl face periculos.” În plus, tipul n-a învățat că „anumite lucruri sunt mai importante decât politica”, deși „majoritatea congresmenilor obișnuiți nu trebuie să învețe niciodată lecția asta.” Parcă aici e altcumva… De unde, o adunătură de egoiști, de închipuiți și daca toți aleșii de pe mapamond „ar avea vreodată un gând altruist, ar muri de singurătate.” Grozavă zicere !
Că tot veni vorba, generozitatea a devenit o vocabulă goală, în condițiile în care „nu mai există încredere. În mediul prezent, nu se câștigă nimic din ea. Toate stimulentele îi împing pe oameni în direcții opuse. (…) Participanții la democrație par să fie conduși pe de o parte numai de satisfacția imediată, resimțită în urma discuțiilor pe Twitter, Snapchat, Facebook și, pe de alta parte, de știrile ce se schimbă la intervale foarte scurte de timp. Folosim tehnologia modernă pentru a ne întoarce la relații umane primitive. Mass-media știu ce vând – conflict și disensiune. E rapid și ușor. Funcționează adesea mai bine decât răspunsurile; resentimentele – mai bine decât rațiunea; iar emoția învinge dovezile. O replică arogantă și sarcastică, oricât de falsă, primează peste un răspuns calm, bine argumentat, care e văzut ca un clișeu. Asta îmi amintește de o veche glumă din politică. «De ce-ți sunt oamenii antipatici imediat? Ca să nu-mi mai pierd vremea cu ei».” De reținut replica și să ne ferim de a fi simpatici, costă al naibii și dăunează pe termen lung!

Un lucru e cert – cartea m-a captivat prin observațiile de-o ascuțită și exersată inteligență. Și de-o universalitate cutremurătoare. În haosul prezent, premeditat și încurajat cinic, „democrația nu poate supraviețui fără o presă liberă, dedicată păstrării acelei linii imparțiale, urmând faptele acolo unde acestea o conduc. În prezent, există presiuni mari pe umerii jurnaliștilor noștri, mai ales asupra acelora care scriu despre politică, să facă exact invers – să-și exercite propria putere și, așa cum zicea un cronicar înțelept, să-i prezinte ca «anormali» pe toți politicienii, chiar și pe cei cinstiți și competenți, adesea din cauza unor chestiuni nesemnificative.
Specialiștii numesc asta echivalență falsă. Înseamnă că atunci când găsești un munte de informații de expus despre o persoană sau un partid, trebuie să identifici o moviliță de pe partea cealaltă și să o transformi într-un munte ca să eviți să fii acuzat că ești părtinitor. Movilițele astfel construite aduc mari beneficii: mai multă difuzare la știrile de seară, milioane de postări pe Twitter și mai mult material pentru talk-show-uri. Când munții și movilițele arată la fel, campaniile și guvernele nu-și mai dedică din timp și energie dezbaterii problemelor care contează cel mai mult pentru poporul nostru. Chiar și când încercăm să facem asta, suntem adesea puși în umbră de noutatea zilei.

Dar acest gen de atitudine produce mai multă frustrare, polarizare, paralizie, decizii proaste și oportunități ratate. Lipsiți de stimulentul de a realiza ceva, tot mai mulți politicieni se lasă duși de val, întreținând flăcările furiei și ale resentimentelor, când, de fapt, ei ar trebui să acționeze ca un detașament de pompieri. Toată lumea știe că e o atitudine greșită, dar recompensele imediate sunt atât de mari, încât mergem înainte, clătinându-ne, și presupunem că instituțiile noastre publice, Constituția și statul de drept pot îndura fiecare nou atac fără prejudicii permanente ale libertăților noastre și ale modului nostru de viață.” Democrația, iată, nu diferă nici la ei, nici la noi, aceleași metehne, același cerc vicios. Aceeași geografie a abjecției și ticăloșiei, a minciunii plătită regește! Nu glumesc, „sunt serios precum un infarct” !

(va urma)

loading...

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata