A.M. Press
Ultimele stiri din Romania!

Marina Almășan: Despre curaj și lașitate. Scrisoare colegului meu, Adelin Petrișor

0 1.166

 


APRECIAZA ARTICOLUL !

Dragă Adelin!

Te admir și respect de când ai apărut in spațiul public. Te admir ca jurnalist, dar și ca om. Când am auzit că te-ai căsătorit cu drăgălașa jurnalistă Maria Coman, primul meu gând de femeie a fost : “Ce fericită! Ce tip fain are alături!” Te rog să nu regăsesti nicio urmă de invidie sau rautate feminină în gandul meu. Nu mă caracterizează!

Astăzi ți-am citit postarea, ți-am aflat revolta.( https://www.digifm.ro/stiri/adelin-petrisor-reactie-dupa-ce-doina-gradea-a-plecat-la-la-jocurile-olimpice-europene-cu-mine-n-afganistan-nu-a-venit-41595 ) . Nu știu de ce, dar dincolo de esența reacției tale, rândurile tale mi-au provocat un imens sentiment de silă. Nu, nicidecum legat de ceea ce ai relatat. Acolo sentimentele generate sunt și mai agresive, sila e mic copil pe lânga ceea ce simțim cu toții.

Mi-a provocat un imens sentiment de silă, la adresa propriei persoane. La adresa mea. A lașității mele. A tăcerilor mele repetate, împachetate în confortul unei vieți ( doar în aparență) liniștite. Mi-a fost silă de lipsa mea de curaj, sau mai bine zis, de curajul manifestat doar în cercuri restrânse, împărtășit, e-adevărat, de alți atâția și atâția colegi, alături de care, de decenii, am “ars” pentru instituția ce ne-a devenit a doua casă. Curajul nostru, ăsta răbufnit între ziduri, condimentat cu abracadabrante umilințe, pătimite de fiecare, se ciocnea însă de pragul birourilor, de bariera porții de la Pangratti, rămânând ancorat în oceanul lașității noastre mioritice si proverbiale. Îi găsesc și acesteia explicație, dragă Adelin. Ne iubim, fiecare, atât de mult meseria, trăim pentru ea de atâta vreme, suntem atât de legați de “bâtrâna doamnă din Pangratti”, încât tremurăm ca niște piftii ordinare, înmuiate în groază și disperare că un cuvânt nelalocul lui sau o reacție – altminteri corectă – ne-ar putea alunga din locul cu care ne-am identificat.

Încă nu a venit momentul să vorbesc deschis despre războaiele mele, despre absurditatea ultimilor ani, petrecuți în locul care m-a consacrat. Ultima mea bătălie deschisă ( în fapt, închisă, căci am spălat rufele în familia… care demult nu-mi mai e familie) m-a adus până la cel mai înalt for al instituției ; nu am avut însă câștig de cauză, căci si “forul” avea același “cap” care mă și adusese într-o situație limită. Razboiul a devenit pe față și, a doua zi după “marea confruntare”, pe biroul meu am descoperit, în chip suspect ( niciunul din colegi nu stia cine-l pusese acolo, peste noapte) , un print al “Codului de conduită pentru angajații și colaboratorii TVR”, care-mi reamintea sec obligația mea de a tăcea. De a nu povesti Afară ceea ce se întâmplă Înăuntru.

Sunt un soldat disciplinat ( cred ca e, de fapt, o înlocuire elegantă a noțiunii de “lașitate”) așa că, iată, tac. Mă complac în găleata cu lături în care am fost aruncată. În general, de cand lucrez aici, nu am scos niciodată la iveală gunoiul de sub preș, chiar dacă el a prins deja o consistență alarmantă, fiind mai gros decat preșul însuși. Și, culmea, îl îndeasa acolo oameni care nu au decât o legătură, pe cât de vremelnică, pe atât de păguboasă, cu “casa mea”. Cu lumea mea.

Nu vreau să rostesc nume, pentru că mi se strepezesc dinții. Tu îi vei spune iarăsi “lașitate”.

Reacția ta de astăzi, Adelin, m-a făcut să mă rușinez nespus. De mine și de colegii mei. De numele mari ale TVR, care îndură și tac, și de care lumea nu a mai auzit, în ultima vreme. Și nu pentru că ei ar fi murit. Ci pentru că moarte sunt numai liniile pe care au fost surghiuniți. Și, în plus, pentru că, hai s-o recunoaștem, cine se mai uită la TVR? O întreb , deseori, pe mama ( fost cadru didactic), care nu mi-a ratat, timp de 30 de ani, nicio emisiune, cum i s-a părut ultima ediție a emisiunii mele. “Vai..am uitat că vi s-a schimbat ora!”.. Lumea de pe stradă mă identifică încă cu “Ceaiul de la ora 5”, întrebându-mă de ce nu mai apar la TV. Într-un fel mă bucur : înseamnă că ratingurile îngrijorătoare nu se datorează calității programelor noastre, și neștiinței românilor că am exista și noi, pe undeva. Sigur că mă bucur ca al meu “Ceai de la ora 5” a intrat în constiința românilor, dar, Adelin – și o spun fără falsă modestie – am făcut de atunci proiecte de zeci de ori mai valoroase. Au trecut ( sau au fost “ajutate” să treacă) neobservate…

Sunt multe de povestit – îți spun, trăgând cu ochiul la “printul” suspect ajuns pe biroul meu și care îmi îndeasă adânc călușul în gură. Le văd și ca profesionist, și ca om, dar mai ales ca economist, absolvent cu nota 10 pe linie al unei facultăți care m-a învătat, în primul rând, ceeq ce înseamnă eficiență economică. Le văd și…le “tac”, în lașitatea mea, alăturându-mă unei întregi armate de alți lași, care își așteaptă cuminți locul în grila următoare. Eu, probabil, nu-l voi mai primi, mă aștept de luni bune la asta și aproape că m-am resemnat. Oricum, am obosit să fac balet între moralitate și supunere, între profesionalism și compromisuri, între revoltă si tacere, între umilință și fericirea de a face meseria pe care o iubesc pâna la cer și înapoi.

Nu am nicio scuză în fața ta și a unor oameni ca tine. Dimpotrivă, ceea ce-i datorez eu instituției este infinit mai mare față de “obligația morală” pe care ai avea-o tu față de ea. Și totuși, lașa sunt eu, curajosul tu.

Durerea generalizată din interiorul zidurilor ce stau să cadă o resimțim aproape fizic toți noi, cei ce am cunoscut-o pe bătrâna doamna din Pangratii în vremurile sale de glorie. Când orice respirație a sa conta. Când holurile sale erau înțesate nu de poze pe pereți, ci de marile valori ale țării, venite la întâlnirile televizate cu românii. Și nu, nu e vorba nici de vârstă, nici de nostalgii desuete. Am colindat televiziuni naționale din nenumărate țări ale lumii și am ieșit cu inima frântă, pe porțile lor.

N-am fost în Afganistan, ca tine, Adelin, dar te asigur că războaiele de aici, la care am asistat sau am fost părtașă, au fost mult mai sângeroase. Cu pagube comparabile.

Iartă-ne, te rog, pe noi ăștia , mulți și lași, care în schimbul unui os de ros, ne ascundem în fața unei reprobabile cumințenii și supuneri.

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More