La aproximativ 20 de kilometri de oraşul Buzău, pe drumul ce duce către localitatea Smeeni, în inima Bărăganului, se află o biserică în jurul căreia, până nu demult, mii de pelerini căutau vindecarea printr-un izvor tămăduitor. Fenomenul mistic al izvorului de la Smeeni, cunoscut pentru proprietăţile sale vindecătoare, a fost restricţionat de autorităţile interbelice şi apoi de regimul comunist, fiind redescoperit după Revoluţia din 1989, însă fără a-şi recăpăta vechea amploare.

Tradiția și credinţa din Bărăgan

În fiecare an, în prima vineri după Paşte, când Biserica Ortodoxă celebrează sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, sute de credincioşi din zona Bărăganului se adună în jurul bisericii aflate lângă Fântâna Tămăduirii din Smeeni pentru slujba de sfinţire a apei, cunoscută şi ca Aghiasma mică. Majoritatea participanţilor sunt vârstnici, care vin echipaţi cu sticle şi bidoane pentru a lua acasă apa sfinţită, despre care cred că are puteri vindecătoare.

Un bătrân din zonă mărturisea: „Ne rugăm pentru sănătate şi pentru binele casei. În fiecare an venim şi mereu ne-am simţit bine. Aici este izvorul sfânt care aduce sănătate. Au fost oameni chiori care se vindecau. Şi eu sunt bolnav şi de aceea vin. Dacă e credinţă te vindeci.”

Istoric al fenomenului miraculos

Acest bătrân este unul dintre cei care frecventau izvorul vindecător încă de acum peste două decenii, când mii de oameni se înghesuiau să prindă o picătură din apa considerată miraculoasă. În anii ’90, faima izvorului s-a răspândit în întreaga ţară, iar locul a fost asaltat de pelerini. Cu banii strânşi din donaţii, în zonă s-a ridicat o biserică şi s-a amenajat un loc de popas.

Locuitorii din sat povestesc că, cu zeci de ani în urmă, în acel loc exista doar un spaţiu împrejmuit în jurul unui tub de fântână, iar apa era recunoscută pentru vindecarea multor boli grave. În 1926, presa naţională relata că izvorul putea vindeca orice afecţiune.

Legenda spune că totul a început când un tânăr orb, în drum spre oraş împreună cu tatăl său, şi-a recăpărat vederea după ce s-a spălat cu apa izvorului. Din acel moment, vestea despre izvorul miraculos s-a răspândit rapid, iar Smeeni a devenit un important loc de pelerinaj pentru cei bolnavi şi pentru rudele celor suferinzi, care sperau în puterea divină a apei.

Fenomenul și controversele sale

Pe măsură ce numărul pelerinilor creştea, mulţi ajungeau să creadă că şi nămolul din balta formată lângă izvor are proprietăţi vindecătoare. Oamenii se ungeau cu mâl sau chiar dormeau în noroi, în speranţa unei recuperări mai rapide. În acest context, unii localnici au dezvoltat afaceri cu „licoarea miraculoasă”, vândută uneori la preţuri mai mari decât vinurile celebre ale vremii.

Marcela Ghiulbenghian, preşedintele Fundaţiei Tezaurul Sacru al Religiilor, a adunat şi publicat mărturii ale celor convinşi de puterea izvorului. Un exemplu este Manolache Hornet, care povestea: „Fratele meu Petrică Hornet s-a spălat cu apa de la fântână şi vreo lună şi ceva n-a mai pus ochelarii la ochi. Şi de atunci foarte puţin, când citeşte ziarul sau are alte treburi mai migăloase, unde e nevoie să vezi bine.”

Moş Manolache îşi aminteşte de marile pelerinaje şi de slujbele de dinainte de război: „Era prin ’36. Mergeam cu Damian al lui Pocris să ducem caii la cireadă. Când am ajuns la fântână, un sobor de vreo şapte preoţi făceau slujbă mare. Toată suflarea se adunase. Era o rugă de ploaie pentru că seceta pârjolise totul. N-am ajuns bine acasă şi a început să toarne cu găleata.”

Intervenţia autorităţilor şi perioada comunistă

Din cauza riscului unor epidemii, autorităţile interbelice au închis zona la doar câteva luni după începutul fenomenului. Presa descria fântâna drept „o pepinieră a bolilor contagioase”. Într-un articol din 1927, „Vocea Buzăului” nota: „Fântâna de la Smeeni este un caz izolat din domeniul patologiei sociale şi evidenţiază satisfăcător misticismul arhaic, ce nici cultura nu a putut să-l extirpe (…) Efectele de autosugestie au fost câteva şi au fost de ajuns ca cei mai ironici specialişti să cedeze în faţa enigmei. (…) Un control mai serios a dus la o surprinzătoare contestare a efectelor miraculoase de la Smeeni.”

În perioada comunistă, izvorul a fost uitat, iar accesul pelerinilor a fost restricţionat. Totuşi, după Revoluţie, memoria colectivă a păstrat imaginea sutelor de oameni veniţi din întreaga ţară pentru a lua apă de la izvorul tămăduitor. Localnicii au construit o biserică în acel loc şi au amenajat o cişmea unde curge apa considerată binefăcătoare.

„În această zonă, se spune că ar fi o tradiţie veche încă din 1860, despre care localnicii încă mai povestesc. Acele vindecări au fost consemnate şi în presa vremii, dar autorităţile au încercat să le închidă gura oamenilor, pentru a combate misticismul. Izvorul a fost astupat şi uitat până după Revoluţie, când localnicii şi-au dezgropat moştenirea, căutând să ducă mai departe preţuirea acestui loc”, explica protopopul Ioan Dumitran, preşedintele Fundaţiei „Izvorul Tămăduirii din Smeeni”, pentru Adevărul.

Reînvierea izvorului după 1989

La începutul anilor ’90, vestea despre izvor a fost reînviată şi locul a fost din nou luat cu asalt de pelerini. Mulţi bolnavi de vedere se ungeau cu apa şi nămolul din zonă în speranţa vindecării, însă uneori aceste practici au dus la complicaţii, aceştia ajungând la spital cu răni infectate.

Renasterea fântânii

Într-o dimineaţă de început de martie, după Revoluţie, o femeie sărmană din sat a avut un vis în care Maica Domnului, înconjurată de sfinţi, îi spunea să găsească vindecarea în a treia săptămână, luând apă din „fântâna Domnului” pentru a bea şi a se spăla. Această revelaţie a declanşat o nouă mişcare de redescoperire a izvorului, acum uitat de toţi.

Bătrânii satului, nemirându-se de întâmplare, s-au organizat într-un comitet format din nouă membri care aveau sarcina curăţirii, întreţinerii şi amenajării fântânii. În scurt timp, vestea s-a răspândit în toată ţara, iar pelerinii au revenit în număr mare.

Un exemplu de vindecare este al unei femei din Gherăseni, sat vecin cu Smeeni, care a rămas oarbă timp de mulţi ani. După ce a participat la trei slujbe la fântână şi s-a spălat cu apa izvorului, a început să vadă din nou, spre uimirea familiei. A murit aproape de 90 de ani, dar cu vederea recăpătată.

Mărturii din trecut și recunoașterea internațională

Înainte de al Doilea Război Mondial, în 1924, Teodor C. Radu, cântăreţ la parohia din Smeeni, povestea cum s-a vindecat de vărsat după ce mama sa l-a spălat cu apă de la fântână, încălzită mai întâi. Vindecarea sa fără semne a fost un exemplu pentru credincioşi.

În 1944, la Budapesta, un ungur paralizat de o mână şi un picior a fost tratat timp de o vară la fântâna din Smeeni, unde făcea împachetări şi se spăla cu apa izvorului. La întoarcere, acesta era sănătos, iar vestea despre izvor s-a răspândit chiar şi peste graniţe.

Restricţii și controale după 1990

În toamna anului 1990, autorităţile locale au decis din nou izolarea sursei de apă. „În urma analizelor, nu s-au descoperit substanţe deosebite în apă, dar cert este că era curată şi mai rece decât cea obişnuită, pentru că provenea dintr-un izvor subteran al râului Călmăţui. Nu este exclus însă ca unele vindecări ale unor boli mai puţin grave să fi fost rodul autosugestiei”, a explicat medicul Mariana Barna, fost director zonal al Spitalului din Smeeni, pentru o publicaţie locală din Buzău.

În 1991, pentru a asigura calitatea apei, lângă biserica ridicată cu donaţiile credincioşilor au fost amenajate o cişmea modernă şi o fântână. De atunci, interesul pentru apa izvorului a scăzut semnificativ, iar biserica reuneşte grupuri mari de enoriaşi doar cu ocazia sărbătorii creştine de Izvorul Tămăduirii.