„Limba noastră-i o comoară”… Așa descria limba română unul dintre cei mai reprezentativi poeți naționali, născut în Basarabia, Alexei Mateevici (1888–1917).

Eu, citind și recitind această poezie, aș numi-o „Tatăl Nostru” al limbii române, pentru că este atât de cuprinzătoare, încât, parcurgându-i versurile, îți trec prin fața ochilor peisaje de vis din cuprinsul țării. Reușește să cuprindă, în câteva strofe, întreaga frumusețe a acestui spațiu, cu vibrație și muzicalitate.

Și, ca să conturăm întregul areal al limbii noastre, i-aș cita pe câțiva dintre iluștrii înaintași și clasici ai literaturii române.

Aș începe cu Dimitrie Cantemir, care scria: „La omul întreg, cuvântul este poarta sufletului și fapta comoara inimii.”

Ce rostire frumoasă, rotundă și cuprinzătoare!

O altă fațetă a „cristalului” limbii române, văzută și descrisă prin ochii lui Vasile Alecsandri, scoate la lumină faptul că „Limba este tezaurul cel mai prețios pe care-l moștenesc copiii de la părinți, depozitul cel mai sacru lăsat de generațiile trecute și care merită a fi păstrat cu sfințenie de generațiile care-l primesc.”

Apoi, B. P. Hasdeu continuă, în aceeași notă armonioasă, această idee, spunând că „În limbă o națiune se privește pe sine însăși într-o lungă galerie de portrete din epocă în epocă, unele ceva mai șterse de vechime sau de împrejurări, dar în care totuși ea își recunoaște pe deplin individualitatea cum a fost din leagăn, cum a crescut, cum a mers înainte și iarăși înainte, cum a ajuns acolo unde este.”

Greutatea cuvintelor de mai sus m-a impresionat, iar mintea a început să caute adevăruri despre origini și izvoare, printre comorile lingvistice ale neamului românesc.

Ca să găsesc răspunsul, am răsfoit „Dacia preistorică” a lui Nicolae Densușianu, carte pe care o citisem cu ani în urmă și care, de asemenea, a „îmbogățit” generații, efectiv!

Am fost impresionată aflând despre strădania marilor înaintași de a iscodi cât mai adânc în trecut, de a cerceta și analiza fundamentele și nașterea limbii române, autorul dăruind această carte ca pe un odor de preț închinat poporului său.

El crede cu tărie și afirmă următoarele: „Se vede limpede că acest popor este cel mai vechi pe aceste meleaguri și cel mai în măsură să aibă tainice și neștiute rădăcini pornind de la pragul începutului de lumi.”

Apoi, fără strădania atâtor generații care au trecut de la semne zgâriate pe zidurile peșterilor și până la cuvântul MAMA… vă imaginați cum ar fi fost?

Marele Eminescu spunea despre limba noastră că este „veche și staționară” și că „Varlaam a făcut ca limba noastră să fie aceeași, una și nedespărțită în palat și în colibă”.

Vă imaginați că operele literare ale marelui nostru Eminescu ar fi sunat la fel scrise în altă limbă decât în limba română?

Muzicalitatea limbii noastre este inconfundabilă!

Ce să mai vorbim despre cele trei cuvinte dintre cele mai valoroase, ca trei nestemate ale limbii române: dor, doină și colind.

Ele nici nu pot fi traduse cu exactitate în altă limbă, dar nici nu le poate simți vibrația decât un român…

Iar noi, ziariștii, poeții, prozatorii, putem crea articole, poezii și texte literare grăitoare. Ne putem juca printre cuvinte, șlefuindu-le și căutând forma dorită. Iar când le ordonăm în versuri, le dăm noi și noi valențe, pentru a transmite un mesaj menit să atingă orice suflet și să-l facă să vibreze.

Căutând printre cărțile din bibliotecă, am dat de una destul de veche și de acolo am citit o evocare a lui Platon despre Socrate și prietenul său mai bogat, Criton, înainte de a muri, care suna cam așa: „Reaua folosire a cuvintelor nu este numai o greșeală de limbă, ci și un chip de a face rău sufletelor!”

Câtă profunzime!

M-am întrebat: de ce?

Și așa a început povestea acestui articol. Pentru că, atunci când mă doare, trebuie să scriu.

Și cred că pe toți ne doare schimonosirea limbii române, schilodirea și pocirea ei.

Dacă ajungi să îți pocești limba, atunci toate regulile pe care se înalță societatea se vor plia pe modelul limbii schilodite. Vom face totul de mântuială, ne vom închina la idolii aproximației, nu vom mai pune preț pe cuvântul dat și ne vom minți unii pe alții zi de zi.

De ce să ne „profanăm” limba?

De ce să nu o ținem curată?

Limba noastră este un tezaur, iar prin schilodirea acestui bun de preț ne tragem, efectiv, în jos.

Vom rămâne fără repere, fără standarde… vom vorbi în dodii, halandala, fără noimă… vom spune prostii și vom deveni proști, pentru că proștii — unii dintre ei — au devenit modele.

Urâți, jefuiți și săraci, asistăm neputincioși la asaltul ultimei redute: limba noastră!

Și, dacă aceasta este „evoluția”, oare peste două-trei generații, în ce limbă vor mai spune copiii României:

MAMA?

Angela Petre – UZPR – Filiala Pamfil Șeicaru Buzău 

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]