Sub semnul festivismului mai mult sau mai puţin exagerat, din luna ianuarie 2018, şi cu o uşoară accelerare în această lună, în România au început să se desfăşoare acţiunile privind marcarea Centenarului Marii Uniri. Practic, mai ales acţiunile din domeniul culturii se desfăşoară sub semnul 100, însă, cum în România exagerările sunt la modă, festivismul a trecut lejer graniţa, mai ales când e vorba despre declaraţii. Iar cea mai mare competiţie a discursurilor a fost înregistrată chiar ieri, între preşedinţii celor două camere ale Parlamentului, “profunzimea” declaraţiilor celor doi fiind, probabil, pe măsura dimensiunii şi importanţei clădirii în care au fost rostite – Casa Poporului. Concret, dacă Liviu Dragnea a spus, cu toată largheţea, la şedinţa solemnă a Parlamentului organizată cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la unirea Basarabiei cu România, în prezenţa unor oficiali de peste Prut: “Eu vreau să ne unim cu Moldova!”, liderul ALDE a fost ceva mai poetic.
“Vă propun, sub inspiraţia evenimentelor de acum un secol din Basarabia, să încercăm să aprindem în noi înşine pasiunea de democraţie care i-a animat pe iluştrii noştri înaintaşi de la Chişinău…” (!?!).
Ce uită să spună însă politicienii este că, în spatele a tot ceea ce declară cu atâta emfază şi patriotism doar în momentul rostirii discursurilor este, de fapt, demagogie.
Demagogie pentru că, după ce aceştia ies din sălile sclipitoare, în secunda următoare gândul lor este tot la ceea ce îi doare, adică la tot ce ţine de interesul propriu.
Pentru că, dacă i-ar fi durut de ţară, aşa cum dau impresia că ar lăcrima în momentul în care citesc discursuri siropoase şi lacrimogene, în 2018, sub semnul 100, România ar fi atătat altfel.
Concret, dacă în ultimii 27 de ani nu s-ar fi furat atât, România n-ar mai fi avut drumuri de pământ şi străzi care, obligatoriu, trebuie să fie plombate an de an. Ar fi avut realizate inclusiv zecile de kilometri de autostrăzi trâmbiţate şi prin campanii, rămase acum amintire, ca simple desene, doar pe tonele de pliante împrăştiate de partide electoratului.
Partea şi mai tristă este însă că, în anul în care tot soiul de manifestări sunt gândite sub semnul 100, pe ţară sunt destule localităţi în care copiii merg pe jos prin noroi, prin poteci croite prin păduri, ca să ajungă la şcoală, unele unităţi de învăţământ având, ca pe vremea lui Pazvante Chiorul, care a trăit acum 100 de ani, buda în spatele curţii!
Este o realitate tristă, în ciuda faptului că toţi cei care s-au tot vânturat pe la Ministerul Educaţiei vor ca să transfere ceea ce ar trebui să fie tipărit în manuale pe… tabletă, pornind de la constatarea unora că orice copil cu suzeta în gură ştie să dea cu degetul pe ecranul telefonului mobil de ultimă generaţie!
Mai grav este însă faptul că, în ciuda tuturor promisiunilor, în anul care se desfăşoară sub semnul 100, foarte puţini mai sunt cei care mai speră că vor ajunge să trăiască să fie plătiţi pe măsura experienţei, a competenţei şi valorilor în care ei cred. Iar asta se întâmplă din cauza faptului că politicienii sunt primii care ies în faţă şi rostesc discursuri lacrimogene despre ţară, despre popor, pentru că, se ştie, niciodată bogaţii, obişnuiţi cu un anumit standard de viaţă, dar mai ales de a privi lucrurile, nu-i vor crede pe cei săraci. Consideră că li se cuvin, pe lângă funcţii, şi anumite lucruri, iar pentru asta trebuie să fie şi bine plătiţi!

Editorial preluat din ziarulprahova.ro