Sunt un om ca toți oamenii, spuse poetul,
Cerându-și iertare parcă, vinovat pentru derapajul
De a vorbi uneori în dodii și în vrăbii,
De a privi luna printr-un prezidiu
Cu atâtea scaune lipite unul de altul
Încât nici-o rază nu încăpea printre ele

Sunt un om ca toți oamenii, spuse poetul,
Călare pe oul unui cuvânt neciocnit încă,
Din care ar putea ieși puiul luceafărului de ziuă

Sunt un om ca toți ceilalți, spuse poetul,
Indrăgostit, din bătăile inimii mele fac colier
Splendidei femei pe care o iubesc,
Pot trăi la nesfârșit, sechestrat într-o unică dragoste,
Dar mă plistisesc iute în vecinătatea trădării

Sunt un om ca toți oamenii,
N-am ucis și nu voi ucide pe nimeni,
Pot sări în ocean pentru a salva imaginea în apă a stelelor,
Stelele neștiind să înoate

Sunt, precum vezi, ca toți oamenii,
Imperfect și tandru ca o veioză,
De ce n-ai pleca,
De ce n-ai pleca cu oricare,
De ce ai trăi prizonieră în iluzia că-s unic?
Lucian Avramescu, 27 septembrie 2016, Săngeru