Octavian Știreanu: Oglinda pe care n-o putem sparge (cronică la romanul ”Despre singurătate”)

0 86

 

Poetul Lucian Avramescu devine scriitorul complet cu același nume odată cu apariția recentă a primului său roman, „Despre singurătate”. Este o carte tulburătoare despre o stare existențială tulburătoare. Și-a lansat-o zilele trecute la Palatul Culturii din Ploiești.
De tema singurătății s-au ocupat mari curente filosofice și, deopotrivă, capodopere ale literaturii universale. Lucian Avramescu face o punte admirabilă între aceste două lumi – și forme ale cunoașterii, în fond – alternând paginile de literatură pură cu cele în care predomină reflecția filosofică și invers. Pentru a reuși această împletire de abordări fără ca, în vreun fel, coerența epică a romanului să fie alterată, autorul recurge la o tehnică narativă novatoare, modernă și seducătoare: pe lângă personajele principale, Scriitorul și Doctorița, autorul se introduce în proză pe sine însuși, Lucian Avramescu – poetul, ziaristul, omul cu acest nume. În conceperea acestor planuri suprapuse ale romanului nu mai e vorba despre talentul nativ al poetului, ci despre forța de inovare a scriitorului.
Efectele stilistice sunt remarcabile, întrucât, în acest fel, cartea se dezvoltă pe două dimensiuni complementare, nefiind doar autobiografică, dar nici una de eseuri filosofice, ci născută din simbioza acestora două. Peste armătura faptelor biografice se înalță provocarea întrebărilor filosofice. Ce n-a trăit autorul real, poate trăi Scriitorul personaj. Ce nu poate spune Lucian Avramescu, poate rosti personajul său. În acest fel, orice îngrădire dispare, orizonturile literare devin tot mai largi. Experimentul fusese încercat, ne spune autorul, de însuși Evtușenko, în ultimul său roman.
Construcția literară din „Despre singurătate” are rigoarea unei simetrii de geometru. Personajul Lucian Avramescu este responsabil cu inserarea unor întâmplări reale din propria sa viață, pe care le furnizează celuilalt personaj, Scriitorul, ca materie primă a unor reflecții filosofice despre singurătate. Există, astfel, o „diviziune literară” a rolurilor pe care autorul o asigură în mod echitabil personajelor sale: pe de o parte, Scriitorului, cel mandatat pentru filozofie și, pe de altă parte, lui însuși, omul Lucian Avramescu, rămas în sala mașinilor lumii reale, pe care o înțelege și o tratează ca pe un izvor de literatură. O astfel de construcție literară include, prin urmare, nu doar liantul de talent al poetului, prezent peste tot, ci și o structură de rezistență narativă ce pare proiectată pe o planșetă imaginară de mintea deșteaptă a unui arhitect al ideilor.
Cartea cuprinde o succesiune de capitole care au același titlu, „Despre singurătate”. Este un alt element sugestiv al construcției literare, care consolidează caracterul unitar al romanului tocmai prin diversitatea ipostazelor în care este declinată tema unică a singurătății. Capitolele sunt ca niște diaporame de sine stătătoare, dar care, luate împreună, alcătuiesc un tablou unitar, ca un imens vitraliu existențial prin care lumina ideilor dezvelește pe dinăuntru semnificația faptelor. „Văd ielele jucând”, pare a spune Lucian Avramescu, asemenea precursorului său Camil Petrescu.
Autorul își pune întrebări despre singurătate, dar nu închis în carapacea unei contemplații solitare, ci, dimpotrivă, în agora propriei biografii, pe care o transfigurează într-o carte populată de oameni și destine, care colcăie de viață, care iradiază optimism, întinde punți de comunicare și ne socializează pe toți, peste timp și peste spații, cu frământările existențiale pe care le avem fiecare, chiar dacă nu ni le putem exprima întotdeauna.
Peste pagini adie aburul unui fel de veac de singurătate, cu niște întrebări repetitive în locuri și vremuri diferite, precum diferite dar la un loc sunt fațetele unui același poliedru. Acestor întrebări, Lucian Avramescu le dă un răspuns sintetic pe care-l găsește tot la Gabriel Garcia Marquez, în „A trăi pentru a-ți povesti viața”, primul volum al memoriilor marelui scriitor. „Viața nu este aceea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ți-o amintești și cum ți-o amintești spre a o povesti!”, îl citează Avramescu pe marele romancier sud-american. Căruia îi dă și o replică indirectă: „Am atâtea de uitat așa cum, se pare, am atâtea de trăit”, tranșează Lucian Avramescu subiectul într-un loc.
Lucian Avramescu pare el însuși a fi arhetipul unui asemenea mod de a înțelege viața – trăindu-și-o la o intensitate, frumusețe și bogăție de sentimente parcă anume spre a avea ce povesti.
Finalmente, „Despre singurătate” e scrisă în cheia unei viziuni optimiste: „Puterea de a fi singur indică și capacitatea de a aștepta pe cineva care va veni”, ne asigură autorul.
În carte, cineva a venit, într-adevăr, pentru fiecare personaj. Pentru Scriitorul amnezic, a venit Doctorița, care l-a vindecat de uitare. Iar pentru Doctoriță a venit, da, chiar Scriitorul, iubirea acestuia aducând, la rându-i, binefăcătoarei sale vindecarea de o boală cumplită. Morala indirectă a romanului rezultă din această devoțiune a iubirii tămăduitoare a fiecăruia pentru celălalt. Căci dacă dragoste nu e nimic nu e, parcă vrea să ne amintească autorul.
Înșiruit pe filonul epic al iubirii dintre Scriitor și Doctoriță, textul cărții „curge” natural și firesc, fiind postamentul pe care se așează intervențiile non-imaginare, din realitate, ale omului în carne și oase Lucian Avramescu. S-ar putea spune că și pentru acesta mereu vine câte cineva în carte, astfel ca întâmplările pe care le-a trăit să fie dovada capacității sale de a aștepta și un semn al puterii sale de a fi singur.
Cartea pune în lucrare întregul univers intelectual al lui Lucian Avramescu.
Jurnalistul se află acolo unde, din muntele de steril al realității, descoperă particula de minereu a faptelor încărcate de semnificații. Acolo unde află despre singurătatea salvatoare a unui copil de 2 ani rămas cu mare noroc pe malul unui râu umflat de furtună; singurătatea unui lăutar care, plecat în plină noapte de la o nuntă și, traversând o pădure, a căzut într-o capcană pentru lupi, în care căzuse deja un lup, fiecare fiind speriat de celălalt, lăutarul cântând toată noaptea de frică, acolo jos, în groapă, până i-au plesnit toate corzile viorii; singurătatea adolescentului căruia, în plină noapte, trecând pe scurtătura pădurii după ce plecase de la iubita sa, îi ies în cale opt perechi de ochi fosforescenți. Credea că sunt lupi. Frica în singurătate e cumplită, spune autorul. Înfruntă luminițele mergând apăsat spre ele, fie ce-o fi, dar acestea o zbughesc în salturi. Erau căprioare, nu lupi.
Jurnalistul este și acolo unde evocă întâlnirile sale cu Nichita Stănescu (prima fiind savuroasă de-a dreptul), când descrie întâlnirile cu niște americance ori primul său drum spre mare, la 15 ani, făcând blatul pe un mărfar și aterizând direct în beciul miliției pentru că adormise pe bancă în parc înainte să vadă marea; ori episodul din studenție, când, fiind mobilizați pentru a-l întâmpina pe Jivkov, câțiva studenți au ajuns din greșeală până la scara avionului…
Dar ce-nseamnă să fii singur? Prin intermediul Scriitorului, personajul său principal, aflăm, de fapt, opinia autorului, pentru că, nu-i așa, „niciun scriitor nu scrie despre sine, sinele e atins de literele de la marginea cuvintelor”.
„Singurătatea este atunci când nu știi ce să mai faci cu tine, cum se întâmplă seara când treaba zilnică s-a sfârșit. E o vârstă când nu mai ai ce face. Iar când nu mai ai ce face, s-a sfârșit”, spune Scriitorul într-un loc, citându-l pe Cesare Pavese. Căruia îi răspunde Lucian Avramescu: „Materia abandonului nu mi-a fost predată, iar dacă da, am rămas corigent”. „Am iubit prea mult viața ca să mă tem de moarte”, adaugă el, parafrazându-l pe bătrânul Galileo, cu al său celebru adagio, „am iubit prea mult stelele ca să mă tem de noapte”.
„Singurătatea nu poate fi alungată de cei care te iubesc dacă tu nu ții la tine și faci ușor loc nopții în odăile tale, este când te abandonează mulțimea sinelui tău; a fi singur este atunci când nu te găsești tu pe tine, când tu îți devii străin”, mai notează Scriitorul. Leacul? Este unul de o imagine poetică deosebit de expresivă: „Victoria împotriva singurătății este capacitatea de a sădi flori în grădinile tale sufletești fără să împrumuți răsad din vecini”.
Lucian Avramescu abordează o temă gravă a existenței așa cum este singurătatea într-un registru destins, pe alocuri chiar cu umor, oricum cu o detașare care face subiectul mai permeabil. Cititorul devine uneori chiar părtaș la scrierea cărții. Soția, prietenii, iau act în timp real de câte o diaporamă a vitraliului și chiar își trimit observațiile despre episoadele publicate. „Ar fi păcat, spune autorul într-un loc că i-ar fi îi spus soția, uitându-se peste umăr la fila de manuscris, să se înțeleagă că tu, mereu înconjurat de dragoste, ai fi un om singur”. Și are dreptate, Lucian Avramescu nu este un om singur. „Oamenii singuri nu pot fi imaginați veseli”, spune el într-un loc. Și viceversa: oamenii veseli, precum este și autorul de față, n-au cum să fie singuri…
„Despre singurătate” este, de fapt, o carte a saltului de la solitar la solidar, cum ar fi spus Camus. Un salt care se produce atunci când fapta descrisă de jurnalist devine materie primă pentru reflecția filosofului, ducând pagina cărții dinspre literatură spre filozofie, cu forța de combustie a imaginii poetice.
O astfel de carte explică de ce literatura reuşeşte să ne ajute să triumfăm în faţa singurătății, căci ea este unica oglindă capabilă să ne capteze imaginea fără să se spargă.

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata