• Home
  • Recomandate
  • Șerban Cionoff: CUM AM PUTEA DEVENI AMERICANO-SCEPTICI FĂRĂ SĂ VREM…

Șerban Cionoff: CUM AM PUTEA DEVENI AMERICANO-SCEPTICI FĂRĂ SĂ VREM…

„Noi, cei cu patru sau cinci în faţă la vârstă, care i-am aşteptat pe americani după revoluţie la fel ca şi bunicii noştri odinioară, va trebui să acceptăm, la un moment dat înfrângerea”. Şi, mai departe:„În 5 ani, ceea ce părea pentru noi , ăştia mai bătrâni, un vis împlinit ar putea deveni o himeră”.
Dacă aş fi citit toate acestea sub semnătura unui autor catalogat de către zeloşii monitori social-civici ca”naţionalist şi nostalgic al comunismului” sau, mai rău, ca „anti-occidental” şi „anti-american jurat”, atunci, de bună seamă nu m-aş fi mirat prea tare. Dar atunci când le găsesc în pagină sub semnătura lui Sebastian Lăzăroiu, unul dintre proeminenţii ideologi şi strategi ai regimului Amiralului Dezastrului Naţional, Protejat şi ultra Smerit al „Marelui Licurici” – Traian Băsescu, fireşte!- asemenea declaraţii încep să îmi dea de gândit.
De bună seamă, raţiunea ne impune să depăşim etapa impactului emoţional al primei lecturi şi să citim, dacă e cazul, chiar să recitim, cu spirit critic asemenea afirmaţii. Adică, schimbând ceea ce este de schimbat, va trebui ca, în spiritul memorabilei sintagme a lui Benedetto Croce, să vedem „ce e viu şi ce e mort”, de data asta, în… filosofia lui Sebastian Lăzăroiu. Cum ar fi, de pildă, alegaţiile (mai degrabă elucubraţiile) sale despre foarte – posibilul „cal troian al ruşilor” în scumpa noastră patrie, nimeni altul decât Victor Ponta.
Am, deocamdată, nişte certe şi solide rezerve în ceea ce priveşte sintagma „românii au devenit anti-americani”, fiindcă, cel puţin în momentul de faţă, nu s-a ajuns până acolo, aşa încât prefer să vorbim despre un „americano-scepticism”.
Bineînţeles că există o teribilă, dureroasă, diferenţă între ceea ce aşteptau bunii noştri cu sufletul la gură acum vreo 70 de ani în urmă, adică să vină americanii şi să ne scape de ruşi, şi ceea ce s-a întâmplat în realitate. În marea bună credinţă şi, mai cu seamă, în marea lor neştiinţă întru ale politichiei super-greilor lumii, nici ei, nici părinţii noştri şi nici noi, nu aveam de unde să ştim ceva despre odiosul şerveţel pe care, la ceas târziu al zilei de 9 octombrie 1944, la Kremlin, Churchill şi Stalin îşi împărţeau sferele de influenţă, noi fiind daţi pe tavă, aş spune chiar „într-un mod de-a dreptul mişelesc”, Măreţei Uniunii Sovietice. Bineînţeles, cu acordul Statelor Unite ale Americii care nu au schiţat un gest spre a schimba împărţeala banditească.
Şi, tot în spiritul adevărului spus şi scris fără menajamente de circumstanţă, trebuie să recunoaştem că o mare răspundere morală au avut şi acele posturi de radio care (chipurile!) ne întreţineau flacăra speranţei. A cărei speranţe” dacă soarta României fusese pecetluită? De unde şi fireasca întrebare: cei de la „Europa Liberă” şi de la „Vocea Americii” ştiau despre existenţa bileţelului şi despre târgul dintre Churchill şi Stalin? În acest caz, nu există decât două variante de răspuns: or nu au ştiut şi au fost ei înşişi „manipulaţi în orb”, or au ştiut şi atunci au fost, cu bună ştiinţă, părtaşi la această înşelătorie. De data asta, principiul logicii formale-„ tertium non datur ” -este neiertător.
Dar, de aici şi până a nega cu desăvârşire realitatea complexă, cursul complex şi deosebit de sinuos al relaţiilor româno americane este o cale foarte lungă. Şi nici nu cred că există cineva cu judecată sănătoasă care să facă tabula rasa din această realitate. Să nu uităm, de pildă, uriaşul impact internaţional al avertismentului preşedintelui Lyndon B Johnson : „nu sloboziţi câinii războiului”, lansat în zilele care au urmat fulminantului discurs rostit de Nicolae Ceauşescu miercuri 21 august 1968, în care era condamnată în termenii cei mai categorici „invazia frăţească” a celor 5 state membre ale Tratatului de la Varşovia care a înăbuşit minunata „Primăvară de la Praga”. Aşa după cum nu putem uita semnificaţiile politice, diplomatice şi, deloc în ultimul rând, economice ale vizitei în România a preşedintelui Richard Nixon din anul 1969, adevărată breşă în cortina de fier dintre Statele Unite şi sistemul mondial socialist.
De aceea , pentru cei care doresc să cunoască dinamica şi datele esenţiale ale evoluţiei relaţii româno americane, fac trimitere la două lucrări de excepţie ca valoare ideatică şi documentară şi, prin aceasta, cu adevărat de referinţă. Prima este la „Lumea, americanii şi noi” (Tipar Grup, 2012), cartea prof.univ. dr. Adrian Năstase , iar cea de a doua este crestomaţia „Trei decenii de relaţii româno –americane. 1955-1985”, volumele I şi II, coordonator. Ambasador Nicolae Ecobescu, apărută sub egida „Fundaţiei Europene Titulescu” în seria de documente diplomatice „România .Supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii Războiului Rece”, în prejma împlinirii a 135 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice între România şi Statele Unite ale Americii.
Revenind la vremi mai apropiate, nu putem şi nu avem dreptul să uităm sprijinul constant şi încrederea de care s-a bucurat România din partea Statelor Unite ale Americii în vederea admiterii ţării noastre ca membru al NATO. A rămas şi va rămâne în memoria noastră naţională secvenţa curcubeului care a aureolat cerul Bucureştiului în ziua de 23 noiembrie 2002 prevestind acea decizie cu adevărat istorică.
Tocmai dată fiind semnificaţia extraordinară a acestor evenimente, eu cred că se creează un contrast dureros şi nedorit de nici-un om de bună credinţă, din România sau din Statele Unite, prin anumite acţiuni să le spun”forţate”, cum ar fi ingerinţa făţişă a emisarului Departamentului de Stat prin care, în totală contradicţie cu voinţa liber exprimată a majorităţii covârşitoare a românilor la Referendumul din 2012, Traian Băsescu a fost menţinut, în mod abuziv şi total incorect, ca preşedinte al României.
Aşa după cum, a creat o stare de acută nemulţumire prestaţia în afara rigorilor diplomaţiei clasice şi moderne a fostului ambasador al SUA la Bucureşti, Michael Guest, sprijinitor făţiş al regimului totalitar şi imoral al lui Traian Băsescu , dar şi al altor personaje de funestă notorietate, de teapa Monicăi Macovei, procuroare de crasă descendenţă kominternistă şi euro-pârâcioasă mincinoasă cu acte în regulă.
În fine, dar deloc în ultimul rând, nu poate fi subestimat nici impactul, deloc favorabil, pe care l-au avut recentele declaraţii ale doamnei Victoria Neuland, adjunct al secretarului de stat al SUA, despre eşaloanele de procurori pe care „Ţara-Stindard a Democraţiei şi a Drepturilor Omului”le instruieşte ca la caret. Nu aş avea nimic de obiectat ideii în sine, doar că distinsa doamnă fie că nu a fost bine informată fie că ignoră în mod voit împrejurarea îngrijorător de mulţi procurori sunt folosiţi ca „braţ înarmat” (al cui braţ?deocamdată nu intru în amănunte…) şi numai împotriva unor anumiţi „duşmani de castă”(nu de clasă!).
De aceea, stau şi mă întreb dacă distinsa doamnă are ştiinţă despre revoltătorul „Caz Mariana Rarinca” sau despre uriaşele matrapazlâcuri ale ex procurorului Emilian Eva. Acest personaj fiind chiar cel despre care, o anumită persoană din lumea bună recunoştea că a fost folosit pe post de coadă de topor tocmai pentru că se ştia că este corupt.
Toate acestea sunt elemente care trebuie luate în calcul atunci când ne referim, fără panicardisme de faţadă, la un fenomen ce îşi face un loc nedorit în conştiinţa noastră publică pe care l-aş numi „americano-scepticism”. Care este, fireşte, cu totul altceva decât anti-americanismul pe care îl profeţeşte câte un Sebastian Lăzăroiu, doar-doar se va speria biet român săracul că iar „vin ruşii” peste noi!
Americano-scepticism la care cam mulţi români au cam ajuns sau sunt pe cale să ajungă. Deşi, sincer vorbind, nici ei nu ar prea fi vrut să ajungă…
Şerban CIONOFF

Parteneri