A început devreme astă zi de sărbătoare! A început duios, chiar de era puțin răcoare, și câteva picături de ploaie cădeau agale din lacrima unui posibil nor. Treptat, cu fiecare ceas al zilei, soarele a izbutit, a uscat lacrima firavă a ploii, a uscat firul ierbii înverzit.

În astă zi, de sfântă sărbătoare, și oamenii au răsărit aici, și fără să exagerez, au înflorit. Deodată cu locul, deodată cu istoricul lui, deodată cu văzul, cu simțul și bucuria unor clipe petrecute sub cerul senin, în mijlocul pietrelor, înconjurați de verde cât cuprinde. Bucuroși de aroma fructelor de început de vară.
Au fost tineri, copii, oameni cu vârste onorabile și profesii așișderea. Am împărtășit clipe, povești, realități frumoase, realități dureroase ale existenței.

Am privit și am primit ca pe un dar bucuria copiilor, zburdând în curțile generoase ale muzeului. Am văzut uimirea în ochii adulților. Am văzut lacrima în ochii oamenilor de vârsta poetului Lucian Avramescu. Am citit în ochii fiecărui vizitator ceva ce greu pot reda acum. Au fost întâlniri care bine au făcut fiecăruia. Oameni care s-au intersectat aici, din întâmplare. Oameni care ne-am intersectat aici din această binecuvântată existență a Muzeului Pietrei. Și, ca mai mereu, dincolo de istoricul locului, dincolo de liniștea și frumusețea lui, se întâmplă bucuria dintre oameni care cuvântă în același grai al uimirii, al dorinței și al împărtășirii unor adevărate întâmplări ale vieții, unele pozitive, altele care duc spre întristare.

Astăzi, aici, în acest loc, departe de lumea zgomotului, s-au creat conexiuni, s-au depănat amintiri, nu doar din viețile personale, ci din viața acestui popor, al destinului lui, care, cândva, luminos a fost în anumite domenii, iar astăzi în umbră și pârloagă se află, în altele.

Așa se întâmplă, uneori, aici. Se întâlnesc oameni. Se spun și se scriu povești. Despre locul în sine, dar și despre viață, despre lumea și societatea în care trăim. Iar eu, am prilejul să ascult, să lecturez în ochii, în expresia fiecărui chip, de la copil, la adult, la om trecut prin multe, ajuns cu demnitate la senectute, ajung să văd multe, să învăț și să reflectez la propria-mi viață, la menirea ce mi-a fost dată. Pentru că eu și locul acesta suntem unul. Și nu spun eu, spun cei care văd, care mă ascultă, care mă încurajează în continuitatea a ceea ce Lucian Avramescu a început!

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]