Prinși tot mai strâns în grijile vieții de fiecare zi
Amânăm pentru mai târziu tot ceea ce am visat
Și pentru cândva să trăim cu adevărat.
Închidem în seiful unui mâine nimănui garantat
Sub lacătul unui timp doar sperat
Și sub iluzia unui miracol așteptat
Mereu amânat, mereu-neîntâmplat,
Prea multe nerostite cuvinte și tainice visări,
Ascunse dorințe și nemărturisite iertări,
Nehotărâri, greșeli și vinovate tăceri,
Neplânse lacrimi și nevindecate dureri,
Flori nedăruite și așteptate îmbrățișări,
Bucurii mărunte și mici fericiri,
Reînnoite speranțe și mari împliniri;
Ceva din a fi noi înșine și a trăi.
Trecem prin azi privind mereu mult prea departe
Pierzându-i clipei ce ne-a fost dată frumusețea
Și vieții însăși grăbindu-i și mai mult trecerea;
Deși s-ar cuveni să ne amintim mai des că prezentul nu se întoarce altă dată
Iar cândva înseamnă de prea multe ori niciodată
Fiindcă pentru fiecare se face mult prea repede târziu în viață!
Haideți să nu mai închidem, nedrept, în seiful unui mâine nimănui garantat
Sub lacătul unui timp doar sperat
Și sub iluzia unui miracol așteptat,
Timpul de acum, visul, durerea, speranța,
Amintirile, fiorul clipei, credința
Trăind fără amânări clipele, zilele, anii; însăși viața…
