■ Îmi propusesem să ajung în această  parte a Greciei  mai de mult, însă nu s-a nimerit decât acum, în 2026, la sfârșit  de vară. Cu știutul miracol  al  zborului, la propriu și la figurat, deoarece vacanța înseamnă, înainte de orice, desprinderea  de rutina cotidiană și de tine însuți, cel de toate  zilele.

Aeroportul de la București abia respiră,  asaltat de miile de turiști  grăbiți să-și  prăsească un strop de bucurie altundeva. Se vorbește  pe tonuri înalte, cu exaltare, hărmălaia e în toi, iar haosul crește întruna, paroxistic… Radiografiez atent diversitatea de chipuri, de gesturi, de graiuri, fascinant  spectacol! Și răspund la mesajele de felicitare prilejuite de sărbătoarea onomastică a Sfintei Maria. Chiar, ori de câte ori mi se urează fericire, îmi vin în minte vorbele cinicului Montaigne – „Fericirea e suma nenorocirilor și necazurilor de care n-ai avut parte” – și zău că o definiție mai potrivită n-am citit  încă ! Așa că slăbiți-mă  cu dorința asta golită de sens ! Fățarnică și de complezență !  Jules Renard, în schimb,  se vădește a fi extrem de rezervat: „Fericirea rezidă  în însăși căutarea ei”… Iar de n-o ochești, nu se  cheamă că ești nefericit ?! Până una, alta, „iubește și fă ce vrei !” Păi, lui, Fericitului  Augustin, i-o fi dat mâna s-o facă, nu și nouă, muritorilor de rând, robi ai  canoanelor  casnice și profesionale… Căci, de regulă, fericirea se ivește în grădina… vecinului…  Și cum să te miri că un personaj dintr-o  ecranizare a unui roman scris de Graham Greene „preferă tabieturile în locul fericirii”?

Avionul se  înalță și într-o clipită mă văd deasupra Islazului meu mitic. Brațul navigabil al Dunării, în zona Calnovățului, a secat și pete mari, nisipoase, rânjesc dintre malurile fărâmicioase. Uite și  eolienele de la Samovit, uite și munții bulgarilor, uite și Egeea, am ajuns deja la Salonic ! S-a înserat de-a binelea și drumul până la  Vourvourou s-a ascuns în beznă, o curgere continuă de mașini scăldate în lumina farurilor. Deodată, îmi dau seama că, noaptea, toate țările și orașele sunt aidoma, nu le deosebește nimic…

■ A doua zi ies pe plajă și ascult marea minute în șir, o stare de abandon de sine ca nicăieri… La câteva șezlonguri de mine, o femeie trecută de prima tinerețe conversează telefonic destul de tare, așa că îmi ciulesc urechile: „Auzi  valurile? Bărbatul trebuie să fie puternic ca un val, la fel de puternic, auzi  cu câtă forță izbește plaja?” Cad pe gânduri… Nu, bărbatul trebuie să fie puternic precum țărmul, fiindcă altfel nu va fi în stare să oprească valurile ! Căci valurile sunt chiar femeia – inegală, isterică, năvalnică, capricioasă, neliniștită… Și cine s-o țină în frâu dacă nu bărbatul? Numai că, adesea, țărmul cedează și apa îl inundă, îl macină până îl preface în  mâl ori în pietriș, în schelet…

Pfu, ce mai vuiet s-a stârnit în  larg și cum se tot apropie de pământ gata, gata să ne înghită de-a valma, femei și bărbați…

■ Ca pretutindeni în Halkidiki, și aici e puhoi de români, ai senzația că ești la Mamaia! I-am cotropit pe eleni și limba lui Dosoftei se  aude oriunde, bașca  meniurile scrise pentru descălecătorii estivali valahi… Ah, și  plecasem de acasă ca să mă afund în altă lume, să-mi uit obârșia,  cu năravurile și moravurile ei! Înconjurat tot de ai tăi, riști  să-ți ratezi visul de evadare din monotonia preazilnicei existențe…

Fug în apă, acolo distanța dintre mine și ei îmi salvează intimitatea. De unde, însă?, două adolescente, să aibă cam 15-16 ani, pălăvrăgesc tare și dezinhibate. „În urmă cu șase luni, gen, stăteam în pat, cu fața la perete, gen, și plâgeam de mă rupeam, by the way, era noapte, gen, și mi-a  venit să mă sinucid, by the way, pentru Hannibal ăla, că mă îndrăgostisem de el, gen, îl văzusem în film, gen, dar m-am răzgândit, bă, ăla nici  n-a auzit de mine, gen, nici nu mă cunoaște, psihopata de mine, gen, m-am trezit la realitate și i-am dat hate, by the way,…”, se confesează una dintre ele… Iar cealaltă  ascultă și  chicotește. „După o lună, m-am îndrăgostit, gen, de… (n.m. n-am reținut numele personajului, tot un erou de film) și m-a ținut mult, gen, dar și ăstuia  i-am dat hate, by the way…”, își continuă sărmana destăinuirea, fără să se sinchisească de cineva…

Sătul de zbuciumul acestor tineri frumoși și liberi, căzuți în depresie din  fragedă pruncie, am  roit-o pe cearșaf. Degeaba… Doi bărbați, săriți însă de treizeci de ani, se spovedesc unul altuia. „Bă,  yang-ul meu e nașpa rău, și-a pierdut răbdarea, duc din ce în ce mai greu la sfârșit un lucru început…” filosofează cel cu o țăcălie la modă. „Bă, nici eu nu mai am răbdare”, îl  consolează ălălalt,  pirogravat pe un braț…

Aș suna la 112, să-i ia pe bieții pacienți și să-i ducă la un tratament de specialitate, dar după ce mi-am consultat yang-ul, am renunțat…

■ Citesc în volumul  Istoria beției la români, avându-l ca autor pe Mircea Bălan, și aflu, de pildă, că Mihail Kogălniceanu  ar fi fost „copilul din flori” al Domnitorului Sturdza, care, apoi, l-a încarcerat la Râșca. Disperat, vornicul Ilie Kogălniceanu, tatăl din actele de stare civilă ale întemnițatului, s-a dus la stăpân și i-a zis: „Ce ne facem, Doamne, că ne moare copilul ?”. Și l-a eliberat suveranul, cum altfel ? Că sângele nu se preface în apă nicicând !

De asemenea, scrie în lucrarea respectivă, că Domnul Nicolae Mavrocordat a dat o lege împotriva… curvăsărelii, care prevedea că vinovatului „i se va tăia scârbavnicul mădular, întru veșnica lui nefolosință”!

Aidoma procedase și Ștefan cel Mare (tocmai el, genitor al atâtor bastarzi !?), acesta legiferând „tăierea scârbavnicul mădular și aruncarea lui la reteze”!

Piei, Satană, slavă Cerului că  inumanele acte normative s-au abrogat, că populația de la poalele Carpaților ar fi numărat cei mai mulți eunuci de pe glob !

■ În jurul meu, întinse la soare, nimfe de toate vârstele și formele,  de toate nuanțele și  staturile, mai mult sau mai puțin dezbrăcate… Le cercetez de la distanță, ca orice bărbat încă viu. La urma urmei,  amuzat de vorbele unei iubite de odinioară, ca să te simți bine în pielea ta de muiere, la mare e musai să  porți un slip brazilian minuscul, bine structurat însă, care să devină, ostentativ, o linie verticală printre fesele rotunde și bosumflate că au prins doar locul din spate! Apoi, să umpli sutienul într-atât încât să dea pe dinafară surplusul provocator-senzual, ca o chemare irezistibilă la desfătare vizuală și, pentru cel norocos, carnală…  Ehe, ce mi-aș dori să fiu eu acela, câteodată, când nimfa pare să-mi fie hărăzită mie!

Prins în mirajul acestui puhoi de Eve, îmi amintesc de o descriere milleriană în ton cu o atmosferă vourvourouiană și cu vremurile: „Avea gură de nemţoaică, urechi de franţuzoaică, cur de rusoaică. Pizda era de talie internaţională.  (…) Toată lumea e numai sex şi un cur de sticlă în care poţi citi istoria Evului Mediu”[1].

Pardon, stimabile, a tuturor, nu numai a Evului Mediu !

■ Mâncăm la restaurantul „Gorgona”, situat  la câțiva pași, chiar pe limba de nisip. La ora 13 se deschide și înfometații multiculturali năvălesc   asemenea barbarilor. Imediat se formează un șir lung de pretendenți la un platou cu barbuni ori cu scoici, dar se așteaptă în ordine. Chelnerii, vreo patru tinerei, zbârnâie cum n-am văzut niciunde, aleargă la bucătărie, se întorc cu tăvile pline cu farfurii încărcate cu bunătăți, le iau pe cele golite, strâng de-a valma fețele de masă cu pahare, tacâmuri, șervețele, le  rulează otova  și  cu asta, basta,  următorii la rând, vă rog! O uzină cu  program prelungit e locanta înspre care se bulucesc hoardele de flămânzi internaționali, stârniți de reclama ademenitoare a „Gorgonei”…

■ Obezitatea face ravagii… Oriîncotro privesc, zăresc trupuri deformarte, cu țesuturi groase de grăsime… În ciuda straturilor adipoase revărsate dizgrațios, purtătorii lor se mișcă dezinvolt,  părând că nu le pasă de învelișul stigmatizant. Trebuie însă să le fie foarte greu să-și care ditamai greutatea, iar ridicarea în etate le va spori și mai mult povara…

■ -Tataie, cumpără-mi și mie o cutie  cu pringels ! îmi cere Tudor.

– Nu, i-o tai sec.

– Zgârcitule ! mă înfruntă micuțul.

Mă înmoi deodată, nu de alta, însă „dacă există pe lume ceva mai rău decât să fii homosexual, este să fii zgârcit”[2]… Așa că îi satisfac pofta năzdrăvanului.

■ Un tinerel se căznește să prindă peștișori cu un coșuleț de fluturi, iar fiica-i de-o șchioapă îl însoțește cu uimire candid-fremătătoare. „Nu te-ai  dezbrăcat de tricou!” îl ia la rost consoarta, ridicată de pe șezlong. „Îl  voi da jos când am eu chef !” i-o retează scurt insul, iar ea strâmbă  din nas. De ce, oare, muierile nu se dezbară de aceste ticuri maternale ? De ce țin ele morțiș să-l transforme   pe soț într-un copil neajutorat și să-l cicălească neîntrerupt și agasant, precum cațele? Dar tenacitatea lor va triumfa în final și ce izbândă mai mare decât să-i audă pe partenerii domestici supunându-li-se spășiți: „Da,  mamă ” ?… Că, de când lumea, „bărbatul poate fi masacrat de soția lui, care se lăbărțează, încearcă să-l subjuge și să-l transforme în eroul papucului”[3] ! „Eroul papucului”, magistrală sintagmă, dureroasă și  înjositoare pentru neamu’ lu’ Adam…

■ Într-o zi, ne-am decis să închiriem o barcă și să colindăm prin zonă. Tipul de la taraba cu  ambarcațiuni ne-a întrebat de unde suntem. „Din România”, i-am  răspuns în cor, mândri nevoie mare. „A, Florin Salam !” a exclamat  grecul, ca semn al recunoașterii noastre. Am înghițit în sec, dracu’ ne-a pus să-i zicem,  mai bine îi spuneam că suntem letoni ori belgieni ! Vasăzică, România este egal Florin Salam, mama lui de prezent național ! De aceea, vă sfătuiesc pe voi, compatrioții mei,  aveți grijă  cui vă mărturisiți naționalitatea!

■  Pe timonier îl cheamă Iorgos și e încă puber, un tip senin și împăcat cu propria-i soartă. I-o  stresa ceva pe grecii ăștia ?, mă  întreb  mereu și mereu, ori de câte ori le vizitez țara, și nu am descoperit un motiv anume în stare să le strice tihna… Poate dacă ar seca mările ce-i înconjoară, însă aiasta nu-i posibil !

Poposim nițel în  Laguna Albastră,  aflată între Insulele Diaporos și  Agios Isidoros și ne bălăcim în apa diafană. Acostăm  și pe plajele cu nisip alb de la Myrsini (White Beach sau  Hawaii Beach), Secret Beach, atingem și golful Kryftos (cu excentricul bar plutitor Tiki Bar), iar la sfârșit coborâm pe insula Peristeri  și mâncăm niște sardine la grătar pe cinste, să te lingi pe degete!

Călătoria s-a încheiat la amurg și timpul s-a evaporat pe nesimțite, am ciocnit un pahar cu vin de Glâmbocata cu Iorgos la despărțire și ne-am întors la hotelul Vergos.

■ Stăm pe terasă, stelele clipocesc  jucăuș și ceasul a încremenit. Împrejur nu-i nimeni și scâncetul valurilor domoale sună a tânguire. Clipa magică se sfărâmă brusc și un grup de compatrioți se așază la o masă  din apropiere. Vorbesc  răstit, cu accent ardelenesc, nu se sfiesc de noi. „Bă, de Bolojan doar glonțul ne salvează, nu-i altă cale pentru criminalul ăsta!” țipă un nemulțumit și mă înfior. Nici aici nu scap de vrajba românească, de furia gloatei nemulțumită de-a pururea de  conducătorii ei, bleah, ce tristă soartă!

■ S-a scurs o săptămână și  tabloul unei familii de tinerei români mă  înseninează necontenit, e pata de culoare aprinsă a vacanței. Arar s-a  întâmplat să întâlnesc asemenea părinți  desăvârșiți ! Cei doi  pișpirei, o fetiță și un băiețel de până  la șapte   primăveri,  sunt provocați  de  ai lor la tot felul de nostimade, inclusiv la povestioare și rime, la concursuri felurite inventate ad-hoc, cu un tact și pricepere exemplare. De s-ar premia mama și tatăl anului, lor  ar trebui să li se decerneze distincția supremă! Ehe,  și ce noroc pe prichindei să  le fie prunci!

■ Mulți bulgari în resort, niscaiva sârbi și puțintei polonezi. Nu încape vreo îndoială, balcanicii îți  sar în ochi imediat, avem un fel de a fi inconfundabil, purtăm aceeași amprentă temperamentală și culturală, ce dacă trăim la București, Sofia  ori Belgrad?

■ Un copilaș de aproape zece anișori zace pe un  șezlong și privește nevolnic de jur-împrejur. Picioarele, ca și mâinile, îi sunt de prisos,  iar buzele-i se mișcă dezordonat, cât să slobozească interjecții anemice. Ochii îi sunt vii și expresia li se schimbă întruna, semn că trăiește intens tumultul ce-l înconjoară.  Frățiorul  său mai mic se  zbenguie cu alți năzdrăvani și nici nu-l bagă în seamă. O lume împărțită  definitiv și iremediabil în două părți, paradisul și iadul, la naiba cu actul de creație! Pe toți demonii, ce Dumnezeu e ăsta care naște  copii schilodiți pe vecie? Cum să i te rogi unui asemenea monstru crud, cum?

Iartă-mă, Doamne, dar nu pot să-ți trec cu vederea păcatul!

■ Întunericul se pogoară devreme, septembrie bate nervos la poarta anotimpurilor, frunzele foșnesc altcumva, mai melancolic, mai temător,  ziua se micșorează ireversibil…

„Și vine toamna iar’
ca dup-un psalm aminul.
Doi suntem gata să gustăm
cu miere-amestecat veninul.

Doi suntem gata s-ajutăm
brândușile ardorii
să înflorească iar’ în noi
și-n toamna-aceasta de apoi.

Doi suntem, când cu umbra lor
ne împresoară-n lume norii.
Ce gânduri are soarele cu noi
nu știm, dar suntem doi”[4].

■ Dau o raită prin sătucul ăsta care, o jumătate de an, în perioada extra-sezon, găzduiește  cinci suflete, și alea septuagenare și octogenare.  Întârzii sub un stâlp de iluminat electric, împodobit cu o droaie de sârme și cabluri,  furat de silueta unui palmier planturos și pufnesc în râs. Tudor mă strânge de mână, mirat de izbucnirea mea și mă  fixează interogativ. I-aș împărtăși și lui motivul ce mi-a descrețit fruntea, dar nu l-ar pricepe. Cum să înțeleagă mititelul, că „Dragoste / E atunci când / Liniile din  palma mea/ Se unesc / Cu cele din palma ta / Devenind / Linii de înaltă tensiune”[5] ? Ce ți-e și cu memoria asta, niciodată adormită și întotdeauna pusă pe șotii… Și uite așa cat în alt fel la stâlpii și liniile de înaltă tensiune…

■ O explicație a stării de relaxare a băștinașilor este atitudinea îngăduitoare, permisivă, a autorităților de stat față de micul întreprinzător. Nu tu condiții restrictive și controale cu duiumul, avize peste avize, scornite ca să descurajeze inițiativa privată, dimpotrivă ! Nu tu inspectori  năvăliți  în bucătărie,  în dormitor,  în bar ca să-ți găsească musai o neregulă  și să-ți închidă prăvălia! Nu tu știri și transmisiuni  în direct   cu închipuiți „Piedone” bolnavi de publicitate și roși de focul parvenirii politice prin vânătoarea de contravenienți, cum se petrec lucrurile pe  bătătura dâmbovițeană ! Statul elen e conștient că măsurile punitive  împotriva întreprinzătorului local l-ar șubrezi și l-ar împinge la faliment, fiindcă turismul reprezintă coloana vertebrală a economiei sale. Din nefericire, guvernanții   de la București ignoră detaliul acesta și, vară de vară, își trimite  trupele de asalt pe litoralul dobrogean întru stârpirea mișmașurilor din HoReCa, curată sinucidere, bibicilor! Și de vă va surprinde numărul neînsemnat al clienților hotelurilor și restaurantelor  de la noi, aici trebuie  căutat, nu altundeva !

De aceea, grecul cunoaște arar stresul și te întâmpină  cu zâmbetul pe  buze, cu o ospitalitate  nespecifică altor meridiane.

■ Ultima zi la Vourvourou… Stau cu Tudor la terasă și mâncăm o pizza. Alături, la două mese, un  grup de români. Femeile șed separat și beau proseco și turuie câte-n lună și-n stele, abia au sosit și au destule să-și povestească. Bărbații, cinci la număr și quatrogenari, sunt de-o dezinvoltură contagioasă, își deapănă amintiri comune  de parcă ar fi  singuri pe plajă  și râd în hohote. Comandă tsipuro și repetă  de-a valma: „Viața e ușoară !  Banii se fac ușor !”. „Bă, eu când pierd bani, îmi spun că-i semn divin, păi, decât să-i cheltuiesc pe bolile apropiaților și prietenilor, mai bine să-i pierd! Bă, viața e ușoară  și banii se câștigă ușor, hai noroc !” își declară crezul existențial  cel mai guraliv dintre ei. Oho, și se  hlizesc, și își amintesc de bețiile trase deunăzi, și-și stabilesc  rutele turistice de mâine,  și incendiază atmosfera  cu tonul lor debordant… Uneori, mă dezvălui vouă, îi  invidiez  pe acești indivizi revărsători de voie  bună și de optimism, pe care beteșugurile omenirii nu-i afectează  defel, iar îndoiala filosofică nu le-a mușcat inocența   originară… Numai că  eu, în tinerețe, adunam cadavre de prin București și cum naiba să zâmbesc în ditamai grozăvia profesională? Și ce aduni atunci, te va amprenta  pe viitor, o mutilare ireversibilă…

„E atâta nepace în sufletul meu,
bătut de alean şi de umbre cuprins…
Un dor fără saţiu m-a-nvins
Şi nu ştiu ce sete mă arde mereu”[6].

■ Ce pitoresc  e drumul dintre  Vourvourou și Salonic! Livezi întinse de măslini și  păduri de pini de-un verde viril și proaspăt de-a lungul coastei. Nepoțelul mi-a  adormit  în brațe și-i simt pe de-a-ntregul sufletul gracil ca un bulgăre de rouă.

Orele se târăsc anevoie până la  îmbarcare, însă mai născocim o snoavă, mai întârziem printre rafturile puzderiei de magazine… Confrații noștri de așteptare  se holbează la ecranul telefoanelor mobile și priveliștea mă revoltă la culme. Oamenii au uitat să  stea doar cu ei înșiși, îi sperie  propria  lor prezență și se refugiază în mahalaua virtuală, cumplită realitate ! Altminteri, observ cu dezgust că specia umană s-a degradat iremediabil…

În  avion, lângă mine, un licean citește cartea lui George S. Clason, Cel mai bogat om din Babilon, de care nu aveam habar. „Îți  place?” îl încerc. „Da, pentru o educație  economico-financiară șmecheră este  tot ce-mi doresc,  te învață cum să câștigi bani și cum să-i economisești sau să-i  înmulțești”, mă lămurește el…  De ce m-aș mira, generația  Z e obsedată de câștigul bănesc și de distracție, altceva nu o preocupă…

Aterizăm în  toiul nopții și Elada a devenit deja amintire…

[1] Henry Miller, Tropicul Cancerului

[2] Henry Miller, Tropicul Cancerului

[3] Constantin Brâncuși

[4] Lucian Blaga, Cântec în doi

[5] Un francez  rămas necunoscut

[6] Emil Botta, Un dor fără saţiu

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]