eu care mă bucuram ca o locomotivă cu aburi
eu care săream mereu în apele zâmbetului
încât mii de stropi aurii se ridicau în preajmă
udând pietonii mofluzi
eu, mereu în alergare
cu mușchii slobozi ai cuvintelor
gata mereu de-o trăznaie, de-o aventură,
de-un chef pe cinste
trăgându-l de mustăți pe Dumnezeu
eu care călătoream pe scara tramvaielor
pe spinarea vagoanelor de călători
pe caii fără stăpâni ai orașului mare
mă uit la mine
ca la o etichetă de geamantan
și nu înțeleg bine dacă eu
sunt cel care
poartă cu adevărat
numele meu
(Lucian Avramescu, din volumul „Bună seara, iubito”)

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]