Hei, tată! Am nevoie de un sfat, de o îndrumare. De predicile tale despre viață și de rezolvările pe care le aveai la orice problemă a mea. Cum ne descurcăm cu dorul? Care e soluția ca să uiți? Aș avea multe întrebări pentru tine. Tu cum procedezi când mă vezi așa aproape, dar nu mă poți atinge? Cum reușești să treci peste dorul de mine? Cum poți să mă privești și să fii lângă mine, și totuși să te simți așa departe? Cum punem lacăt lucrurilor pe care le simțim? Cum descuiem o ușă dacă stăm în pragul ei și ne dorim doar să se deschidă pentru câteva clipe? Deja ți-am pus prea multe întrebări și n-am avut răbdare să ascult măcar un răspuns …

Aștept răspunsuri. Aștept să vii … În ultima perioadă tot aștept. Nu știu ce, sau pe cine. Cred că cel mai mare dușman al omului este de fapt sufletul lui. Sufletul care nu acceptă îndrumările creierului. Dar ce facem atunci când sufletul este cineva? Când rămânem goi pe dinăuntru odată cu plecarea lor. Când așteptăm ceva ce e posibil să nu mai vină niciodată. Cu durerea cum procedăm? Există un tratament care să anestezieze sufletul? Există o vitamină împotriva gândurilor? Există vreun antibiotic pentru uitare? Dacă se spune că odată cu trecerea timpului uităm, de ce, de fapt, ne amintim mai mult? Poate că suntem prea slabi pentru sentimente atât de puternice. Și poate că suntem prea mici pentru provocări așa de mari. În zilele noastre, cicatricile poartă nume, și bolile nu se mai tratează cu pastile. Când eram mică, mă întrebai ce vreau să mă fac când voi fi mare. Îți spuneam scriitoare, polițist, medic, și multe altele. Astăzi, dacă mă întrebi același lucru, o să-ți spun că îmi doresc când voi fi mare, să fiu fericită.

Pe curând, tată! Te aștept pe pământ ca și când …