În articolul de săptămâna trecută, vorbeam despre „un tip uman“ – ilustrat de gruparea „Rugului Aprins“ (în anii ’40-’50 ai secolului XX) – un tip uman pe cale de dispariţie sau care dacă, prin miracol, reapare pe scenă e respins ca un corp străin de toate cercurile sociale şi profesionale de la noi. Mă refer la ceea ce numim (încă) un „domn“ sau „o doamnă“. Am avut norocul să cunosc personal pe cîţiva dintre participanţii la întîlnirile de la Mînăstirea Antim: Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Marcel Avramescu, Părintele Andrei Scrima, Alexandru (Codin) Mironescu şi fiul său Şerban. La ei mă gîndesc cînd invoc portretul acelui „tip uman“ inactual astăzi: tipul „domnului“. „Domni“ erau şi Constantin Noica, şi Nicolae Steinhardt, şi Alexandru Paleologu, şi doctorul Eusebiu Munteanu, şi unchiul meu Vladimir Nicolescu, şi majoritatea profesorilor mei de liceu, şi mulţi alţii din generaţia lor. În ambianţa de-acum, cuvîntul „domn“ sună puţin obosit: are o iradiere uşor vetustă, uşor pompoasă, uşor inadecvată. Ce (mai) înseamnă, de fapt, „să fii domn“? Pentru a răspunde, cel mai uşor îmi este să-mi reamintesc chipurile şi firea celor amintiţi mai sus. Erau foarte diferiţi unul de altul, erau personalităţi puternice, bine profilate, greu de adunat sub aceeaşi „categorie stilistică“. Dar ceva îi unea: erau, toţi, nişte domni! Se îmbrăcau cuviincios, cu bun gust, dar fără ostentaţie, vorbeau îngrijit şi expresiv, erau atenţi la interlocutor, ştiau să asculte, erau bine crescuţi şi bine şcoliţi, aveau „l’usage du monde“, dar şi înţelegerea supra-lumescului, ştiau cel puţin două limbi străine, erau mari cititori, ştiau să se poarte şi în societate, şi la masă, şi la biserică, şi între prieteni. Prezenţa lor răspîndea o atmosferă de amenitate, politeţea lor era firească şi plină de graţie, aveau haz, aveau naturaleţe, aveau o înnăscută distincţie. Sobrietatea lor nu era niciodată sermonizantă sau ţeapănă, umorul lor nu era niciodată trivial, chiar cînd îşi îngăduia să fie riscat. Erau, pe scurt, o „companìe“ aleasă, agreabilă, nutritivă. Aveai ceva de învăţat de la fiecare cuvînt rostit de ei, de la fiecare gest, de la fiecare atitudine. Te simţeai privilegiat să fii în preajma lor, să fii „situat“ în vecinătatea unei reuşite de cultură şi de civilizaţie, a unor modele născătoare de emulaţie. Stăteai faţă-n faţă cu o galerie de domni adevăraţi. „Domni“, ca într-un pasaj shakespearian, în care se spune despre „King John“ că este „Lord of his Presence“, „Domn în fiinţa sa“, stăpîn pe sine, întreg, indiferent de titluri şi împrejurări.
Nu voi pretinde că această specie a dispărut cu totul. E plină, oricum, lumea de personaje pestriţe, care nu ezită să proclame cu morgă: „Sînt un domn!“ sau „Sînt o doamnă!“. Dar, date fiind amintirile mele, îmi este tot mai greu să identific cazuri de „domnie“ autentică. Mă uit la politicieni: sînt, preponderent, necultivaţi, proşti vorbitori, de o vulgară suficienţă, lipsiţi de orice autoritate în afara autorităţii funcţiei lor. Lacomi, şmecheri, rudimentari, ineficienţi. Mă uit la unii profesori: pregătiţi mediocru, inculţi, victime garantate ale locului comun, ale unei gîndiri pedagogice de lemn, ale unei grave carenţe de vocaţie. Mă uit la unii reprezentanţi ai clerului: confiscaţi de o evlavie standardizată şi de comodităţi omiletice adormitoare, somnolenţi ideatic şi camuflîndu-şi platitudinea printr-un arogant discurs despre smerenie, supăraţi pe Occident, pe cultură, pe intelectuali, pe catolici, pe budişti şi pe tot ce e neortodox pe suprafaţa pămîntului, lipsiţi de subtilitate duhovnicească şi încremeniţi în docilitate ierarhică, sub pretext că „fac ascultare“. Mă uit şi la unii intelectuali: „luminaţi“, adică bucuroşi să ignore orice tradiţie, gata să creadă în OZN-uri mai curînd decît în Dumnezeu, siguri pe inteligenţa şi pe amplasamentul lor „spiritual“, mereu la curent cu ultima modă, mereu „corect“ orientaţi politic, fără nedumeriri, fără penumbre, fără întrebări reale (căci mai toate răspunsurile sînt livrate prompt de „ştiinţă“).
Poate sînt depresiv. Poate sînt într-o criză de iubire a „aproapelui“. Dar fapt e că nu prea mai am cu cine sta de vorbă. Nu pentru că am eu un nivel de conversaţie „boreal“. Ci pentru că nu mai găsesc „oameni cu care să bîjbîi în acelaşi întuneric“ (Andrei Scrima) şi care să mă însoţească, în bîjbîila mea, ca nişte domni. Întîlnesc mai curînd inşi zăvorîţi în propriile lor certitudini, autişti inabordabili, „doctrinari“ agresivi, certăreţi impenitenţi, bombănitori previzibili, scandalagii, ţoape. Mi-am greşit generaţia…
Un mare sfînt (scuzaţi, catolic!), François de Sales (1567-1622), pare să-l fi impresionat atît de mult pe celebrul Henric al IV-lea al Franţei, încît, de la înălţimea prestigiului său regal, i-a dedicat următorul portret: „O pasăre rară! Evlavios şi învăţat! Dar nu numai atît: e şi un gentilom. Combinaţie rară.“ Evlavios, învăţat şi domn. Eu văd în jur ori evlavioşi neînvăţaţi, ori învăţaţi lipsiţi de evalavie. Iar despre „domni“ nici nu poate fi vorba…
Articol publicat în Dilema Veche
