AVANGARDA, CU IONUȚ VULPESCU. INVITAT, ISTORICUL ADRIAN NICULESCU

ionut si adrian 1

Un podcast despre prima aniversare prin lege a zilei de 11 iunie în România, despre miturile Unirii și colapsul democrației moderne românești la finalul secolului 1848-1948

 

Episodul 33 al sezonului II al podcastului Avangarda dezvăluie o ediție fabuloasă despre prima sărbătoare a zilei de 11 iunie în societatea românească, în urma adoptării unui proiect de lege al deputatului și fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu. Se împlinesc 175 de ani de la Revoluția din 1848. Iar de anul acesta, în baza legii initiate la sugestia invitatului, Adrian Niculescu, ziua de 11 iunie este aniversată și recunoscută ca zi a Victoriei Revoluției de la 1848. La microfonul Avangardei, cel care explică îndeaproape ce înseamnă acest moment pentru formarea conștiinței naționale, și de ce este un eveniment care a modernizat România mai mult decât ne putem închipui, este istoricul Adrian Niculescu. Cu o bogată activitate publică și culturală susținută, autor a nenumărate volume, dintre care amintim „Din Exil, după Exil”, „De la limes-ul lui Fokas la granița lui Eminescu – Studii de istorie”, „1848 – 1989: De la Primul la Noul ’48”, „Aux racines de la démocratie roumaine – Pruncul Român, premier journal libre roumain, chonique de la Révolution valaque de 1848”, Adrian Niculescu e cel mai în măsură să explice culisele pașoptismului, de altfel, obiectul lui de adorație intelectuală. Aflăm, totodată, de ce sărbătorim Ziua Tricolorului la o dată greșită și care sunt provocările sărbătorilor naționale, plecând de la acest context.

Interviul integral poate fi ascultat accesând următorul link: https://www.youtube.com/watch?v=cZPK3NihNHs

 

Prima sărbătorire, prin lege, în România, a zilei de 11 iunie

 

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu! Azi e o zi specială, e 11 iunie, și pentru prima oară se sărbătorește prin lege, în România, 11 iunie, Ziua Victoriei Revoluției de la 1848. Am bucuria să îl am invitat pe cel alături de care am promovat această lege, cel care a avut ideea pe care eu am reușit, în cele din urmă, cu spiritul colegilor mei, să o impunem. În urmă cu câteva luni, Președintele României a promulgat această lege, astfel încât suntem la 11 iunie, și sărbătorim 11 iunie, Ziua Victoriei Revoluției de la 1848. Mă bucur să îl am invitat pe profesorul, istoricul și prietenul meu, Adrian Niculescu, alături de care am gândit această inițiativă. Adrian, îți mulțumesc mult pentru că ești invitatul meu la podcast și pentru sprijinul, ideea pe care ai avut-o, legată de 11 iunie.

Adrian Niculescu: Cu foarte mare drag, dragă Ionuț. Îmi dai voie să vorbim așa, pentru că ne cunoaștem de vreo 22 de ani…

I.V.: Nu insista, deși ești istoric, să nu fim foarte clari cu trecutul…

A.N.: Acesta e adevărul, ne cunoaștem de 22 de ani, suntem prieteni, am colaborat la foarte multe lucruri, și printre succesele noastre cele mai frumoase…

I.V.: Așa este…

A.N.: Obținerea, după 175 de ani, de fapt, putem spune, oficializării și ca sărbătoare națională, ziua, cum ai spus foarte bine, fiindcă eu am fost cu ideea, dar tu ai fost cu realizarea. Și, hai să spunem ascultătorilor noștri, a durat 12 ani! 12 ani! Ceva care ar fi trebuit să fie adoptat prin consens național de Parlament în zece minute, se putea, în mod normal. Așa s-ar fi putut.

I.V.: Ca să fim corecți, eu am reușit în vreo 2-3 ani ca să duc la capăt această idee. Tu spui, acești 12 ani, de când ai avut această idee și ai încercat diverse formule. Uite că am reușit.

A.N.: Ionuț, dă-mi voie să îți aduc aminte, ai pornit demersurile, la îndemnul meu, imediat ce ai fost ales deputat, în 2012, am discutat chestiunile acestea, iar în 2017, ai obținut în aceeași zi, zic de zi, 11 iunie, consensul Senatului, pe vremea aceea erai senator. Îmi aduc foarte bine aminte. Am memorie de istoric. Ai venit în Academia Română, unde era o sesiune, sperăm să putem face și acum o sesiune, eu lucrez la chestiunea aceasta, chiar mâine ar trebui să avem această sesiune, pe 12. Tu ai venit în Academie în timpul sesiunii și ai adus vestea, „Senatul a adoptat astăzi!” Eram la 170 de ani de la Revoluția din 1848.

 

Adrian Niculescu, despre prima zi civică, 11 iunie 1848: „Această lege ar fi trebuit să se adopte în zece minute, prin consens național și în unanimitate!”

 

I.V.: Tu ai fost și în comitetul care s-a ocupat de aniversarea a 150 de ani de la 1848!

A.N.: Da! Prin voința mult regretatului Eugen Simion, eu am fost secretar executiv, cred că era statutul meu, sau secretar general al comitetului de organizare, în 1998, a comemorării, aniversării, sărbătoririi, pentru că e o sărbătoare, a 150 de ani de la Revoluție. Profesorul Eugen Simion, pe vremea aceea Președintele Academiei Române, mi-a dat această sarcină de a fi secretarul executiv al unui comitet care s-a constituit, care, din păcate, nu a funcționat foarte bine. Mă rog, asta e o altă poveste. A fost un drum foarte, foarte anevoios, repet, în mod normal, ar fi trebuit să se adopte în zece minute, prin consens național și în unanimitate.  Asta ar fi fost normal pentru o sărbătorire de gradul 0, cum este aceasta. Acum, pentru a clarifica și a edifica despre ce este vorba, am să spun că ziua de 11 iunie este așa cum în sfârșit, scrie negru pe alb, într-o lege a statului român, care aștepta de 175 de ani, sau de 174, să spunem, normal era să fie sărbătorită și a fost, în timpul lui Cuza și înainte, a fost sărbătorită, o să vedem, e prima noastră dată civică. E prima zi civică, până atunci nu exista așa ceva. Au fost manifestări începând cu 1859, după alegerea lui Cuza, și mai ales în 1863, când erau 15 ani, era prima aniversare, oarecum rotundă, și a fost o mare manifestație în București, se calculează cca 40000 de persoane, care au ieșit în stradă și au cerut votul universal, care este una dintre promisiunile, sau dacă vrei, unul dintre punctele Proclamației de la Islaz. 11 iunie, este pe de o parte, Ziua Revoluției de la 1848, dar este și ziua, cum știi foarte bine, la propunerea ta și a mea, Ziua Democrației Românești, numai că tu ai inițiativă parlamentară. Eu nu am. Asta e diferența. Ziua Victoriei Revoluției și a Democrației Românești. De ce? Deoarece este ziua când, mă rog, cu două zile înainte, de fapt, pe 9 iunie, căci pe 11 a fost semnată de către domnul de atunci, care era încă Bibescu, proclamația de la Islaz. Or Proclamația de la Islaz, dincolo de semnificația Revoluției, o să revenim, Proclamația de la Islaz respiră, până astăzi, în  constituția noastră. Trăiește, Proclamația de la Islaz!

Textul Proclamației, 4 ore de citit cu lupa: „E o idee pe care a avut-o Heliade Rădulescu”

 

I.V.: Arat-o, arat-o la cameră, celor care ne urmăresc!

A.N.: Asta e forma scurtă a Proclamației, să spunem, forma scurtă…

I.V.: Din 9 iunie 1848.

A.N.: Tradusă în epocă, la Craiova, tradusă de un domn Faenza, probabil un evreu sefardid, care a tradus-o și în limba franceză, și în limba germană. Este în românește cu caractere semichirilice, de tranziție, în franceză și germană, cu traducere din 16 iunie 1848, deci în zilele revoluționare. Izbucnise. Iar aici, pe spate, am adus forma lungă, să spunem așa, a proclamației, forma lungă, care arată așa. Forma lungă este, putem spune, dacă am vrea să fim răutăcioși, e un fel de peltea lungă, dar este și plină de nestemate, adică are și lucruri interesante. E adevărat, forma lasă de dorit. Fiindcă, gândiți-vă, asta era destinată să fie afișată pe zidurile Bucureștiului. Așa ceva, cu 22 de puncte, se citește ușor, rapid. Pe așa ceva însă trebuie să stai 4 ore, cu lupa, sau cu ceva, să citești acolo. Este incredibil, e o idee pe care a avut-o Heliade Rădulescu.

 

Dâmbovițeanul Ion Heliade Rădulescu, primul Președinte al Academiei Române

 

I.V.: Asta voiam să spun! Trebuie spus că Proclamația a fost citită de un mare târgoviștean și dâmbovițean, știi că am onoarea să reprezint județul Dâmbovița din Parlament. Este primul Președinte al Academiei Române, Ion Heliade Rădulescu.

A.N.: Da, este dâmbovițeanul Ion Heliade Rădulescu, dar eu am niște rezerve în legătură cu personajul respectiv. A fost cam mare oportunist. Nu a fost negat, pentru că a creat o masă critică.

I.V.: Are un loc în istoria noastră.

A.N.: A creat o masă critică foarte importantă. Era cel mai important intelectual de pe piața din București. Asta este clar…

I.V.: Și primul ziar, l-a înființat tot el.

A.N.: Îl înființează bietul Dinicu Golescu, cu banii lui, cu inițiativa lui Dinicu Golescu, el e doar executantul. Dar după aceea s-a erijat și aici începe partea negativă a personajului, s-a erijat el în autor. E adevărat, a cumpărat ziarul Curierul Românesc, apărut în 1828 prin strădaniile marelui boier Dinicu Golescu, ca să fie foarte clar. Ăștia, eu am trei oameni pe care îi consider că sunt la rădăcina rădăcinilor României moderne.

 

Adrian Niculescu despre Dinicu Golescu: „Om cu bani și cu inițiativă, cu un cap occidental!”

 

I.V.: Voiam să te întreb, spune-mi personajele tale favorite din epocă și din istoria României.

A.N.: Tocmai acum spuneam unul care este dinainte de epocă, a murit în 1830, asta a fost drama lui, marele Dinicu Golescu, un om cu bani, și cu inițiativă, și cu un cap occidental, deși era îmbrăcat încă în straie răsăritene, turcești, cu potcap și caftan. Avem statuia lui,  trei dintre cei patru copii ai săi au fost prim-miniștri ai României. Niște oameni absolut deosebiți. De fapt, cei patru Golești au fost cinci fiindcă mai avea și verișorul primar, cel mai bun prieten al lui Nicolae Bălcescu, Alexandru G., de la Gheorghe, Iordache, fratele lui Dinicu Golescu, Golescu zis Negru sau Arăpilă, fiindcă avea ten mai negru…

I.V.: Are și o carte, Însemnare a călătoriei mele.

A.N.: E cartea poate cea mai importantă care ne arată gradul 0, de unde a pornit societatea românească în 1826, când a scris-o, 1824-26, a publicat-o nu la noi, ci la Budapesta, cu caractere chirilice, și este prima însemnare a unui român, cea dintâi, despre lumea occidentală, și arată și poporului român, cam cum arată occidentul prin descrierile pe care el le face, în timp ce ducea copiii la studii, la Lausanne, în limba franceză.

 

Gheorghe Lazăr, Cable Man

I.V.: Deci Dinicu Golescu este o astfel de personalitate.

A.N.: O personalitate solară, dar Heliade Rădulescu, viclean, copil de curte, ca să spunem așa, răutăcios, i-a cam uzurpat meritele, dar este marele Dinicu Golescu. De aia, Heliade este foarte mare, dar Dinică Golescu e o personalitate solară. Al doilea om fundamental, este omul, repet, e vorba de rădăcina, rădăcina rădăcinii modernizării românești, este marele Gheorghe Lazăr. Gheorghe Lazăr, omul care, persecutat în Transilvania de către poliția lui Metternich, după 1815, dar din păcate și mult mai trist, și de propriul său episcop, ortodox, neunit, cum se spunea în vremea aceea, grec neunit, care este Vasile Moga, care nu suporta că traducea în limba română, scria în limba română, promova scriere în limba română, și asta era foarte prost văzut de către Biserica bizantin Ortodoxă din Transilvania, fiindcă acestea erau meritele Bisericii Greco-Catolice, asta făceau numai greco-catolicii. Vorbeau în românește, scriau în românește, aveau cărți în românește, slujeau în limba română. Și atunci, persecutat de aceste două forțe redutabile, propriul său episcop și poliția lui Metternich, el fuge în Țara Românească și e foarte benefică, eu le spun studenților, în fine, către studenții mei folosesc termenul de cable man, omul care a tras cablul, acum devine desuet și cablul, acum vreo 20 de ani era o chestie nemaipomenită, omul de la cablu, omul care a tras practic…

 

Adrian Niculescu: „Studenții mei încep să nu mai știe foarte bine, că acum sunt metode și mai șmechere decât cablul”

 

I.V.: Era un film…

A.N.: Exact! La asta fac referință, dar studenții mei încep să nu mai știe foarte bine, că acum sunt metode și mai șmechere decât cablul. Dar să nu uităm ce a fost în 1990 când a venit TV5 în România. A arătat românului la 2-3 luni după libertatea din decembrie, a arătat Occidentul. Ei bine, cable man este marele om care se numește Gheorghe Lazăr. Gheorghe Lazăr este omul cu conștiința națională. Doar atât. Fiindcă el este unul dintre cei doi ortodocși. Nu mai mult de doi. Erau doi ortodocși. Care erau receptivi la ideile Școlii Ardelene. La Supplex Libellus Valachorum. Care e documentul, actul de naștere al poporului român. El era unul dintre cei doi, celălalt fiind cel dintâi medic al lumii românești, primul medic român, care doctorul Ioan Molnar Piuariu. O personalitate stratosferică pentru vremea aceea, vă dați seama, un medic oftalmolog, cu studii la Viena. Ăștia erau cei doi ortodocși care înțelegeau ideile Școlii Ardelene, restul erau opaci. Or el, văzând că lucrurile se schimbă după ceea ce eu numesc o deschidere de ceruri, care a fost între Marea Revoluție din 1879 și Waterloo, deci perioada revoluției lui Napoleon, în care s-a făcut și Supplex Libellus Valachorum, e în 1891, dar în contextul Marii Revoluții și în contextul ideilor vehiculate de Marea Revoluție. Ei bine, după 1815, se închid cerurile. Atunci începe persecuția lui Metternich, după restaurație, după 1815, după sfârșitul lui Napoleon, care era groaza Imperiului Habsburgic, se spunea prin Transilvania, „bună parte nu-i departe”, se spunea în Transilvania asta, ei bine, el trebuie să vină în Țara Românească. Pentru noi a fost mană cerească. Pentru că el aduce ideea conștiinței naționale românești pe care o preluase de la Supplex. Și atunci ce face? Instrumentul cu care el sădește această firavă plantă a conștiinței naționale este limba română într-o școală. În care școală? În Școala de la Sf. Sava. O școală vetustă, în care se făcea învățământ în limba greacă, era o școală înființată din 1694, oarecum ar fi antecesoarea Universității din București, dar foarte generos trebuie să facem lucrul acesta, dacă vrem să îl admitem. Era, de aia a și devenit până la urmă un liceu, să fim serioși. Însă pe vremea aceea era unica școală superioară. Se făcea totul în limbi străine, în greacă, în special, în greacă, nu altă limbă străină, nu slavonă, nu franceză. Dar în greacă da, și introduseseră niște învățământ în franceză încă de la deschiderea cu Kuciuk-Kainargi, când rușii au impus totuși un fel de protectorat neoficial, și s-a deschis un învățământ în limba franceză, se învăța franceza. Gheorghe Lazăr vine și deschide o clasă, canibalizează, dacă vreți această școală, și creează o clasă în limba română. Clasa aceasta, în limba română, va fi răsadul în care el a sădit conștiința națională românească. Instrumentul a fost limba română în școală, dar scopul fundamental este conștiința națională.

 

Omul cu democrația, Mitică Filipescu

 

I.V.: Bun. Deci dintre precursori, Dinicu Golescu și Gheorghe Lazăr.

A.N.: Așa, după care, bietul Gheorghe Lazăr, iată un merit al lui Heliade-Rădulescu, aici îi găsesc un merit. Heliade-Rădulescu a fost elevul lui. Singurul elev meritoriu al lui, împreună cu Petrache Poenaru. Și după plecarea lui, expulzat din țară, că era cetățean austriac, după 1822 era prieten cu Tudor Vladimirescu, i se dă, iertați-mi expresia, un șut în fund, e trimis de partea cealaltă, după ce făcuse această chestie magnifică de plantare a acestei plante firave a conștiinței naționale, folosindu-se de instrumentul limba română în școală, el e expulzat în Austria și va muri absolut necunoscut la Avrig. O legendă spune că el ar fi fost, de fapt, nu întâmplător la Avrig, pentru că era fiul ilegitim al lui Von Brukenthal. Ceea ce explică multe lucruri. În primul rând, cum a ajuns să aibă o diplomă de inginer și de științe exacte, și de filosofie, la Viena. Este un caz, doctorul Molnar Piuariu era fiul unui episcop ortodox. În fine, și ajutat de maghiarii care erau în funcțiune anticatolică, erau apropiați de ortodocși, de tradiția reformei care a fost apropiată – maghiarii reformați. Și îl ajută pe Molnar Piuariu. Pe Gheorghe Lazăr l-a ajutat probabil tatăl său, dar, ce vreau să spun e că e trimis înapoi, expediat, și moare absolut în sărăcie, necunoscut, în orașul lui de naștere, Avrig, la 50 de ani. E meritul lui Heliade-Rădulescu aici, da, pentru că a vorbit despre mentorul și maestrul lui. Heliade i-a succedat la conducerea Colegiului Sava la scurt timp și i-a păstrat memoria lui Gheorghe Lazăr. Putem spune că din momentul acela, am ieșit de pe drumul provincial, de pe drumurile forestiere, din Carpați, se vedea, cable man-ul, săracul, trăgea cu greu după el cablurile alea, metaforic vorbind. Am intrat totuși pe autostrada istoriei României după 1821, după Revoluție, activitatea și opera lui Heliade-Rădulescu a dus spre 1848. Este maestrul tuturor celor de la 1848. Dar nu maestrul lor, învățătorul lor. Nu este maestrul întru idei democratice, din acest punct de vedere este al treilea om mare, dacă vrei, o să spun imediat cine, e cel mai puțin cunoscut dintre toți, este Mitică Filipescu. El e omul cu democrația. Unul e omul cu conștiința națională, altul e omul cu democrația, și Golescu a fost omul cu marile idei și tot ce a însemnat, și cu bani. Prima societate literară, în care l-a luat ca om de mână, de acțiune, pe Heliade Rădulescu, în 1826, cartea de care ai vorbit, școala de la Golești și multe alte inițiative. Omul cu bani și cu multe idei. Ei bine, Mitică Filipescu e omul care a văzut idei. În Franța, 1830, are loc acea – dacă nu e Revoluție, semăna leit cu o Revoluție, cele trei zile glorioase, semăna cu instalarea unui guvern, Filip, în care se încearcă o conciliere fecundă, constructivă, între Franța monarhică precedentă – Louis Philippe era văr primar, în fine, cu familia de Orleans de Bourbon, era Orleans ramura Bourbon, și el face o infuzie de idei democratice. Este o monarhie de idei de tip democratic, da, cu Parlament, cu lucruri de genul acesta.  Această idee, mișcare de la 1830, a fost văzută de către Mitică Filipescu, un tânăr student român. Foarte puțini erau studenți atunci. După ’30 începe fluxul mai mare, până la ’30, nu, iar Parisul era aproape off limits, pentru că fusese orașul dezmățului, destrăbălării, Marei Revoluții șamd.

I.V.: Asta vorbind despre precursori.

A.N.: Da, acesta, Mitică Filipescu, e omul care aduce ideea de Republică, e primul, va fi fondator al baroului din București. E cunoscut în lumea avocaților, e în barou, are diplomă în drept, și el va forma pe cei care vor constitui Frăția. Pe Bălcescu, pe Ion Ghica, înțelegeți? Este foarte interesant acest personaj! A avut un rol important și Ion Câmpineanu, dar Ion Câmpineanu a rămas mai mult în memorie. Mitică Filipescu, din păcate, nu, și Mitică Filipescu a sfârșit foarte tragic, l-au băgat la închisoare, autoritățile regulamentare din 1840, cu așa numitul complot republican, în care el adusese laolaltă cam tot ce mișca pe piața intelectuală democratică bucureșteană. Erau foarte puțini. Era mâna dreaptă a lui Tudor Vladimirescu. Dimitrie Macedonski, bunicul lui Alexandru Macedonski. Dar ia și tineri. Îl ia pe Bălcescu, care avea 19 ani, îl ia pe Ion Ghica, era nepotul direct… Ion Ghica și Bălcescu au fost foarte apropiați, prieteni comuni cu acel Arăpilă, băiatul marelui lingvist, primul mare lingvist român, Gheorghe Golescu, fratele lui Dinicu Golescu, Iordache, cunoscut ca Iordache Golescu, autorul primei gramatici românești adevărate, 1828 șamd. O familie colosală acești Golescu, doi frați, de vârf intelectual, și patru copii, cinci copii, de fapt, că e și copilul celuilalt, era văr primar, care au schimbat, au participat major la schimbarea României după 1848. Ei bine, Mitică Filipescu îi va crește pe Ghica și pe Nicolae Bălcescu, le va transmite ideile acestea democratice, pe care le-a învățat. El va ajunge la închisoare, complotul e distrus de Alexandru Dimitrie Ghica, fratele tatălui lui Ion Ghica. Lui Ion Ghica i-a fost rușine că nepotul lui direct e băgat, și atunci l-a făcut scăpat peste graniță. S-a dus la Iași. Acolo a făcut un curs de economie politică. Era primul economist politic din România, Ion Ghica. În schimb, pe Bălcescu l-au înfundat într-o închisoare în care avea să dezvolte nenorocita aia de tuberculoză osoasă, și au ieșit, în sfârșit, din închisoare, abia în momentul când a fost dat jos. Voia să arate acolo că el controla bine situația, voia să arate fermitate, pentru că rușii nu prea îl iubeau pe Alexandru Dimitrie Ghica, și până la urmă îl dau jos. Tot rușii îl dau jos. Nu a fost suficient să facă jocul acesta de glezne, procesul acesta, chipurile exemplar, în care și-a arestat nepotul, pe toți prietenii lui Mitică Filipescu. Mitică Filipescu a murit de facto în închisoare, l-au scos să moară acasă, zece zile, fiindcă s-a terminat domnia acestuia și a fost ales Bibescu, de la 1 ianuarie 1843, când au ieșit din închisoare, când s-a revocat exilul lui Ghica șamd. Mai era acolo și Eftimie Murgu, expulzat în Austria, ca străin, era și un francez, Vaillant, care a fost expulzat tot către Moldova și împreună cu Ghica a făcut mai multe lucruri la Iași, patriotice, un francez… ei bine… oamenii aceștia, când au ieșit din închisoare, în 1843, au născut Frăția. Bălcescu, cu Ghica și cu un ofițer de origine săsească, Christian Tell. Ei sunt nucleul Frăției. Frăția înseamnă Revoluția de la 1848, pregătirea Revoluției de la 1848.

 

Supărarea lui Adrian Niculescu: „Mitică Filipescu ar merita din plin o stradă în București. E părintele democrației românești.”

 

I.V.: A fost un lider, putem spune că a fost un creier al Revoluției? E o personalitate care ție ți-a fost mai apropiată din tot acest ansamblu de mari personalități din Frăție?

A.N.: Indiscutabil, Mitică Filipescu e mentorul oamenilor de aici, împreună cu Ion Câmpineanu, care e mai cunoscut, care era, de altfel, fratele mamei lui Ion Ghica. Ion Ghica avea ca unchi pe Câmpineanu, și ca unchi pe domnul care își băgase la închisoare, foarte interesant, da, pe Alexandru Dimitrie Ghica. Și căruia îi purta numele, că se numea Ghica. Dar maestrul întru idei democratice a fost și Câmpineanu, dar a fost și amărâtul acesta, care a murit în ianuarie 1843, Mitică Filipescu. Ar merita. E un strămoș al lui Alexandru Filipescu. Alexandru Filipescu e cunoscut pentru 1916. Dar și Mitică Filipescu ar merita din plin o stradă în București. E părintele democrației românești. Putem spune în felul acesta.

 

Finalul unui secol: 11 iunie 1848-11 iunie 1948. Cântecul de lebădă sau moartea democrației românești

 

I.V.: Hai să spunem două trei idei ale Proclamației care îți par valabile și astăzi.

A.N.: Toate ideile Proclamației sunt valabile și astăzi. Fiindcă trebuie să înțeleagă cei care ne ascultă. Proclamația de la Islaz e unul dintre cele două ingrediente ale Constituției de la 1866. Constituția de la 1866 a funcționat de facto până în 1948, în aprilie, când e înlocuită cu Constituția comunistă. Prima constituție comunistă, din 1948. Timp de 82 de ani, minus perioada dictatorială Antonescu și Carol al II-lea, minus 6 ani, deci 82 de ani, a fost Constituția României. Ea era constituită din cele două ingrediente, Constituția belgiană și Proclamația de la Islaz, pe care o arăt încă o dată. Care este opera lui Nicolae Bălcescu. Deci dacă este o persoană… Bălcescu a fost mult pompat în timpul regimului comunist. Era mult pus în antagonism cu Brătienii. Era singura personalitate pașoptistă despre care se vorbea ușor, pentru că toți ceilalți au fondat regimul așa-zis burghez, pe care comuniștii l-au răsturnat la 11 iunie 1948, simbolic, pentru că în esență, ce este comunismul, este confiscarea averilor. Or la 11 iunie 1948, și e bine ca ascultătorii să facă o mare diferență între aceste două zile de 11 iunie, una care pornește, pe care o sărbătorim astăzi, 11 iunie 1848, care pornește exact așa, scrie aici: „respect către individ, respect către proprietate”. Sunt primele cuvinte! În Proclamație. Or acest respect a fost încălcat prin confiscările din 11 iunie, zise naționalizări, pentru că naționalizarea înseamnă cu dreaptă despăgubire, asta înseamnă naționalizare, și astăzi avem naționalizări. În toată lumea occidentală erau naționalizări și atunci, dar e cu totul altceva confiscarea pe care o face Guvernul Groza în 1948, și cu totul altceva la 11 iunie, când se spune respect către individ, către individ! – apăruse securitatea o lună mai târziu, în august, și respect către proprietate. Așa începe Proclamația de la Islaz. Așa începe democrația românească. A durat exact 100 de ani. 11 iunie 1848, 11 iunie, dacă vrem, 1948, cântecul de lebădă, de fapt, era moartea democrației de vreo câteva luni de zile.

I.V.: Era 11 iunie 1848…

A.N.: Au făcut-o special!

 

Adrian Niculescu: „Ana Pauker se vedea în continuarea directă a Anei Ipătescu”

 

I.V.: Deci tu zici că a fost special tocmai pentru a duce în uitare acest moment de la 11 iunie 1848.

A.N.: Nu, ei doreau, atenție, e mai subtilă și mai perversă chestiunea. Ei se doreau, cei de la 1948, niște continuatori direcți ai Revoluției din 1848. E aberant. Dar așa se doreau. Ana Pauker se vedea în continuarea directă a Anei Ipătescu, dacă e să spunem așa, metaforic. Problema este că ei aveau nevoie să spună că sunt în continuitate în 1848, și vom vedea imediat cum se traduce chestia asta, fiindcă în 1948 ei încă se declarau – și au sărbătorit 1848, într-un mod cam suprarealist, în 1948, la 100 de ani de la Revoluție, dar vă dați seama, e la antipozi, confiscarea de respect către proprietate. Și să constitui securitatea poporului la 30 august este la antipozii ideii de respect către individ. Problema este că în perioada comunistă, tu nu ai făcut școala atunci, sau poate ai început, dar nu ai făcut foarte mult.

I.V.: Câțiva ani! Am prins…

A.N.: Ei, da, dar ca să faci istoria…

 

Adrian Niculescu, optimist? „Am aflat că nu ne-au pus pe masa Schengen, ceea ce este o tristețe. Vom vedea când va fi președinția spaniolă, peste 6 luni. Sper acolo să se facă, aici nu prea se aștepta nimeni, cu suedezii la Schengen”

 

I.V.: Aveam 13 ani la Revoluție.

A.N.: Tocmai, aveai 13 ani. Pe la clasă, mă rog, se spunea ceva și printr-a patra, la Istorie, îmi aduc aminte, se făcea o etapizare, iar prima etapă, după 23 august, îmi aduc aminte învățătoarea, profesorii de istorie, scriau: 23 august 1944, 11 iunie 1948. Etapa aceasta se numea, țineți-vă bine domnilor, desăvârșirea Revoluției Democrat-Burgheze din România. Operată de Partidul Comunist. Desăvârșirea Revoluției Democrat-Burgheze din România! Genial! Încheiată cu confiscarea averilor la antipozii a ce spunem noi aici, și cu constituirea securității poporului. Deci las să se judece. E cea mai mare impostură pe care regimul comunist a operat-o, probabil, și a făcut-o special. De altfel, în zilele alea se sărbătoarea și Adunarea de la Blaj, care este importantă, dar totuși, cea mai importantă este ziua asta, 11 iunie, și după terminarea unei slujbe șamd, oficiată de episcopul greco-catolic de acolo, este arestat Episcopul greco-catolic, adică se întâmplau lucruri din acestea, absolut supra-realiste, cu ocazia sărbătoririi lui 1848 în 1948. După cum știți, Revoluția de la 1848, și nu am uitat întrebarea pe care mi-ați pus-o, are două componente. Una e componenta națională, lupta națională, dar lupta națională nu era chiar o noutate absolută, pentru că trebuie recunoscut, încă Regulamentele Organice fixau ca scop suprem unirea. Deci ideea de unire, să spui ce spunea la 1848, în programul său, Doleanțele Partidei Naționale din Moldova, Kogălniceanu – cheia de boltă este unirea. Sigur, e foarte bine, dar nu era nimic revoluționar sau subversiv, pentru că încă legislațiile precedente prevedeau asta, ba mai mult, au făcut și primul pas. Primul pas e mai puțin cunoscut, e dispariția vămii interne dintre Țara Românească și Moldova. Acesta e primul pas spre unire, cred că vă dați seama. Noi am trăit integrarea europeană și știm ce a însemnat întâi ridicare avizelor, apoi libertatea de mișcare și dispariția granițelor, și acum avem problema Schengen, care va fi dispariția totală. Am aflat că nu ne-au pus pe masa Schengen, ceea ce este o tristețe. Vom vedea când va fi președinția spaniolă, peste 6 luni. Sper acolo să se facă, aici nu prea se aștepta nimeni, cu suedezii la Schengen. Ei bine, dispariția vămii interne, Țara Românească și Moldova, are loc la 1 ianuarie 1848. Suntem încă în regim regulamentar. Revoluțiile încep în martie, aprilie, a fost greu, a fost anevoios drumul, dar s-a dus la desființarea vămilor. Niște vămi… într-o amintire epistolară, Ion Ghica-Alecsandri, ăsta spunea: „Noi acum mergem cu trenul, bem o cafea, am ajuns deja la Ploiești, și mai stăm 6 ore și am ajuns la Iași, dar timpul e cam la fel”. Se făceau vreo 8 ore București-Iași. „Ți-aduci aminte, frate Ioane Ghica, că noi făceam trei zile, numai la granița de la Focșani, stăteam numai trei zile la trecere, fiindcă era în funcție de ce voiau grănicerii și vameșii moldoveni, respectiv ai Țării Românești, dacă aveau chef să ne controleze sau nu, și trebuia eventual să dăm ceva mită să nu stăm 3 zile la granița asta de la Focșani?”. Cred că dă măsura chestiunii. Deci primii pași către unire se fac deja înainte, prin regimul regulamentar. Trebuie spus, oricât de paradoxal sună, rușii niciodată nu au dezaprobat ideea de unire, din contră, au promovat-o. Unirea moldo-valahă, asta încă de la proiectele din secolul XVIII, Ecaterina cea Mare, de la Kuciuk-Kainargi, de la iubitul său, Contele Potemkin. Ei bine, Grigore Potemkin… Ideea fundamentală este că asta este o linie. Ideea națională. Ideea națională nu era atât de revoluționară și de subversivă, cum v-am spus. Foarte subversivă era în schimb cealaltă componentă a 48-ului, drepturile și libertățile cetățenești. Drepturile omului. Acolo sunt noutăți absolute. Și m-ați întrebat ce îmi place mie cel mai mult. Un articol din Proclamație care este sublim! Un articol care spune, e articolul 8: libertatea absolută a tiparului! Atât și nimic mai mult! Mai clar decât așa nu există! Articolul 8, libertatea absolută a tiparului. E suficient pentru – e o formulare, un enunț de nedepășit nici astăzi. Nici astăzi nu poți să faci un enunț mai clar decât libertatea absolută a tiparului.

 

Despre libertăți în timpuri nedemocratice. Adrian Niculescu: „A fost o situație cu bunicul meu, care a cântat o dată Deșteaptă-te, române! și a petrecut o noapte la închisoare”

 

I.V.: Cât a contat la 1848 elementul extern și cât, hai să zicem, factorul românesc, această generație extraordinară a pașoptismului?

A.N.: A fost o sinergie și a fost, evident, ca și la Revoluția de la 1989, factorul extern a fost foarte important. Dar exact cum spunea și bietul Bălcescu, aceasta a fost ocazia, și nu cauza Revoluția. A fost ocazia și nu cauza. Așa putem spune și noi în 1989. Deci ce vreau să subliniez este că aspectul acesta, Drepturile Omului, libertățile civice, toate chestiunile acestea din categoria libertăți-drepturi, asta era noutatea absolută, și vom mai vedea aici câteva chestiuni extraordinare: abrogarea pedepsei cu moartea, abrogarea pedepsei cu tortura, așezăminte penitenciare lângă om, din care omul să iasă îmbunătățit și nu înrăit, asta este viața nenorocită a lui Bălcescu, fiindcă textul e – toată lumea știe – l-a făcut Bălcescu, dar și-au dat consensul toți cei din Frăția care devenise mai mult, dar nucleul inițial este Bălcescu, Ghica, Tell. Elevii lui Mitică Filipescu, ca să fie foarte clar. Și cu influențe și de la Câmpineanu, fără discuție. Ei bine, aici prevederile acestea democratice, în 1948, s-a vorbit așa, cam in toto de lucrurile acestea. Dar imediat după aceea nu s-a mai vorbit de niciuna dintre cele două direcții ale ’48-ului. Fiindcă comunismul în vremea aceea era așa-zis internaționalist, nu se mai vorbea nimic de valorile naționale, puteai ajunge la închisoare – a fost o situație cu bunicul meu, care a cântat o dată Deșteaptă-te, române! și a petrecut o noapte la închisoare. Dacă nu ar fi avut nevoie fabrica la care lucra de el, în 48, cred că ar fi rămas acolo. Componenta era de nepropus în timpul regimului comunist, din motivele acestea, am putea spune mai degrabă antinaționale, decât internaționale, măcar de ar fi fost cu adevărat internaționaliste. Cealaltă componentă era și mai greu de explicat. Libertăți, drepturi, libertatea absolută a tiparului în 1948? Abrogarea pedepsei cu moartea care este reînființată de Lucrețiu Pătrășcanu, în codul său, tocmai în anul 1948, puteai să vorbești despre așa ceva? Tortura care se practica în 1948, în închisori, prin noul regulament, care e adoptat la sfârșitul anilor 1949, regulamentul închisorilor. Deci este de neimaginat. Tocmai din cauza asta, timp de cca 20 de ani, tăcerea absolută, Revoluția din ’48, după ce este considerată desăvârșirea Revoluției Democrat-Burgheze din România nu se mai numește nimic. Nici de componenta națională, nici de componenta liberal-democrată, drepturile omului. Începe să se vorbească timid, 20 de ani mai puțin, în 1968, și mai puternic în 1973, când Ceaușescu organizează la Blaj – tocmai am fost acum pentru comemorarea a 75 de ani de la desființarea Bisericii Unite, care e cea care aduce conștiința națională pentru poporul român, doar atât, și s-a făcut o câmpie la Blaj – eu am fost exact acum 50 de ani cu tatăl meu, care este lingvist, și care se interesa și se interesează, că trăiește încă, de chestiunile acestea de limbă română, șamd. Timotei Cipariu… Eu am fost la Blaj, exact în acel moment. Când Ceaușescu anunțase că vine și făceau o mare esplanadă, care este și astăzi, Câmpia Libertății, vreau să o revăd acum la 50 de ani, atunci se lucra. Se făceau niște statui. Ziua de 11 iunie a fost eclipsată oarecum după 1968 de ziua, chipurile, de Adunarea de la Blaj, care comemora. Din când în când se mai comemorează și astăzi 3-5 mai. Deci nu 11 iunie 1848, București, care e adevărata victorie a Revoluției, ci 3-5 mai.

I.V.: Când semna Bibescu Proclamația.

A.N.: Evident. 3-5 mai și avem guvern revoluționar, avem practic prefigurarea României viitoare.

 

De ce sărbătorim la o dată eronată Ziua Tricolorului? Aberația manualelor de istorie, dezvăluită de Adrian Niculescu: A trecut în toate cărțile de istorie, că acolo s-ar fi scandat „Noi vrem să ne unim cu țara!” Niciodată! În primul rând că nu aveai cu ce țară să te unești. Acolo se aflau cu statut de refugiat cei din Moldova. Revoluționarii: Kogălniceanu, Cuza, Vasile Mălinescu, Negri șamd. Alecu Russo. Erau acolo. Să se unească cu țara de care fugiseră?”

 

I.V.: Noi am vorbit de mai multe ori cumva  în marja Revoluției de la 1848, în siajul evenimentelor care au avut loc, tu spui, de pildă, că sărbătorim la o dată eronată Tricolorul. Drapelul național este sărbătorit în mod inexact. De ce spui asta?

A.N.: Da, spun asta, dar dați-mi voie să termin ideea cu 3-5 mai. Dar e o chestiune destul de complicată, complexă. Pe mine mă interesează să înțeleagă publicul, ziua aceasta pe care Ceaușescu o exalta foarte mult, de 3-5 mai, respectiv 15-17 mai, stil vechi-stil nou, 1848, acolo, eu sunt martor, aveam nici măcar 13 ani împliniți. Eram cu tatăl meu acolo și am văzut că se pregătea această Câmpie a libertății, se făceau niște sculpturi, și mai ales am văzut cu mare dramatism, în sediul Episcopiei greco-catolice, care este mica Roma a României, era un CAP. Care exact în momentele acelea primea niște cărți și aduceau niște cărți pentru că voiau să reconstituie, repet, venea Ceaușescu peste vreo două săptămâni. Asta se întâmpla în primăvara lui mai, 1973. Venea Ceaușescu acolo și recupera partea națională și CAP-ul ăla, deci eram acolo… îmi aduc aminte, era o masă, întinsă, cu cărți care erau aduse de te miri unde, care fuseseră la marea bibliotecă, acolo este Școala Ardeleană și în sensul de edificiu, și în sensul cultural. În 1754 se înființează școlile de la Blaj. Acolo era o bibliotecă celebră, de asta e mica Romă a românilor, cum zicea bietul Eminescu. Și acolo au adus, era CAP, deci totul a fost dispersat după desființarea bisericii unite acum 75 de ani exact, și acum aduceau niște cărți vechi, deci îmi aduc aminte, tatăl meu le răsfoia, fiindcă erau puse pe masă, trebuiau să fie în fața noastră, trebuiau să fie în rafturi. Înțelegeți? E o amintire a mea de la 12 ani și jumătate. Ei bine, nu o să uit niciodată cum arăta absolut gol, acolo, în locurile acelea unde fusese biblioteca, și acum încercau să încropească ceva de ochii lui Ceaușescu. Eh, acolo, la Câmpia libertății, a fost un loc indiscutabil important, dar acesta a fost un loc exaltat de Ceaușescu. Și nu s-a vorbit nimic de componenta din nou, Drepturile Omului, chestiunile acestea… adevăratul primat al Revoluției din 1848 este partea de drepturi și libertăți cetățenești. Nu se vorbea nimic altceva. Acum putem să mai discutăm niște aspecte, de exemplu, acolo s-a răspândit o aberație care până acum, a trecut în toate cărțile de istorie, că acolo s-ar fi scandat „Noi vrem să ne unim cu țara!” Niciodată! În primul rând că nu aveai cu ce țară să te unești. Acolo se aflau cu statut de refugiat cei din Moldova. Revoluționarii: Kogălniceanu, Cuza, Vasile Mălinescu, Negri șamd. Alecu Russo. Erau acolo. Să se unească cu țara de care fugiseră? Era cam aberant, vă dați seama.

Adrian Niculescu despre textul scrisorii așa-zisei uniri: „,Există găuri pe scrisoarea aceea, și e bine să se știe lucrurile acestea, există niște găuri datorate lumânărilor arse, cerii șamd. „Noi, gaură, vrem să ne unim cu țara, gaură.” Deci sunt două găuri. Ce era acolo?”

A.N.: În același timp, la București, era Gheorghe Bibescu, cel care nu semnase încă Constituția, dacă era după 11 iunie poate ar fi fost o idee. Dar eram în mai. Deci nu aveai cu cine să te unești. Din fericire, un istoric important, profesorul Ion Bolovan, membru al Academiei Române, a descoperit rădăcina problemei. E o scrisoare făcută de un domn către părinții săi. Am fost acolo, și am scandat: noi, există găuri pe scrisoarea aceea, și e bine să se știe lucrurile acestea, există niște găuri datorate lumânărilor arse, cerii șamd. „Noi, gaură, vrem să ne unim cu țara, gaură.” Deci sunt două găuri. Ce era acolo? Noi NU, după toate probabilitățile, vrem să ne unim cu țara ungurească. Ei nu voiau să se unească cu țara ungurească. Nu era vorba să ne unim cu țara. Era absurd, la 3-5 mai. În schimb, asta era la ordinea zilei. Kosuth voia să îi unească forțat cu țara ungurească. Iată o chestie care ar trebui pusă în discuție.

I.V.: Spune-mi de ce crezi că sărbătorim Ziua Tricolorului in mod inexact?

A.N.: Ziua Tricolorului a fost tot o idee a mea. Mă întorsesem de curând din Italia, nu era un an de când mă întorsesem, în 1996. În Italia, în 1997, au sărbătorit 200 de ani de la propriul lor tricolor. Pe care i-l dăduse Napoleon, în orașul Reggio Emilia, până astăzi orașul tricolorului. Când au fost 200 de ani, în 1997, în Italia, s-a instituit o sărbătoare, Ziua Tricolorului, și m-am gândit și eu un an mai târziu, în 1998, și am făcut un proiect, profesorul  Eugen Simion a văzut proiectul acesta al meu de sărbătorire, foarte articulat, care a apărut în nr. 1, în primele zile ale lui ianuarie 1998, în Revista 22. I s-a părut interesant, m-a pus secretarul comisiei de care vă spuneam, de sărbătorirea ’48-ului. Eu am propus ziua de 24 februarie, și am reușit lucrul acesta. 24 februarie e momentul când tricolorul a fost pentru prima dată arătat, expus, la Paris, nu la București. Chiar Ion Ghica povestește, exista un drapel, nu era ceva tradițional, sunt unii care spun că din cauză că sunt frescele de la Voroneț, icoanele din secolul XII, nicio legătură. Pe icoane găsim toate culorile astea, inclusiv roșu, galben și albastru, și la Voroneț găsim albastru de Voroneț, nicio legătură cu așa ceva. Are legătură doar cu faptul, modest, că turcii, mă rog, după Regulamentele Organice introduseseră un drapel galben-roșu pentru Țara Românească, și galben-albastru pentru Moldova. Pur și simplu. Și, spune Ion Ghica, românii le-au lipit, galbenul era comun, și a ieșit roșu, galben și albastru. Asta e explicația clară a tricolorului, povestită de un protagonist pentru care am cel mai mare respect. Ion Ghica. Ei bine, acest drapel a fost arătat în zilele de Revoluție, pentru că românii au participat, știm bine, că Bălcescu a și spus, îi scria lui Alecsandri, toată viața o să mă pizmuiești pentru asta, o să mă invidiezi, pentru că eu am trăit momentele acelea și am smuls din tronul lui Ludovic Filip, pentru că reformele democrate ale lui Filip de Orleans nu au fost atât de îndrăznețe, dar au deschis calea democratizării Franței. Și trimite o bucată din tronul din 1848, din februarie. Steagul a fost arătat din februarie, și atunci eu am arătat, găsind un text, nu este un merit mare al meu, într-o carte publicată, e meritul lui Ion Breazu, un istoric literar din anii ’30, care a descoperit într-un text al lui Jules Michelet, o chestie foarte clară, a apărut Brătianu, Bratiano, e vorba de Dumitru, nu de Ion, avec le drapeau roumain, a apărut în piață, la Hotel du Ville, în 24 spre 25, în februarie, când se sărbătorea victoria revoluției de la 48, în Franța. A venit cu aceste chestii, steagul e arătat acolo, și atunci, dat fiind că era și textul acesta, eu am propus guvernului Ciorbea, nu personal, ci prin intermediul unui ministru. Am o amintire bună despre el, se numea Sorin Bottez, el m-a introdus, a zis „Gata, facem chestia asta”, și în câteva zile, pe 3 februarie, știu că ne uitam din Palatul Victoria, ningea cu niște fulgi groși, groși, groși, până în ziua de 24 februarie, sunt strict 19 zile. Am reușit să facem un timbru, timbrul tricolorului, și ziua aceasta a fost sărbătorită, grad super zero, Președintele Constantinescu, tot corpul diplomatic. Ce era în capul meu? În capul meu era, pe de o parte să onorăm Tricolorul, ziua de apariție, dar mai era ceva, Revoluția Română e ultima  în ordine cronologică, dar este. Suntem în ultimul vagon, dar suntem în vagon. E deja un mare merit. A fi avut revoluție din 1848, noi suntem singura țară de tradiție bizantin-ortodoxă care a avut un ’48 și de aia e important să îl amintim. Nici Bulgaria, nici Rusia, nici Serbia, nu au avut așa ceva, nici măcar Polonia. Avusese un ’30 glorios, dar ’48 nu au reușit să îl facă, din cauza rușilor șamd. Ei bine, noi am avut acest moment. Ei bine, încă o dată, acest simbolic moment era ultimul totuși, 11 iunie, și atunci începeau sărbătorile și riscau ca Revoluția Română să nu mai fie amintită decât eventual la nivel românesc. Tocmai pentru că a fost convocat corpul diplomatic, la Arcul de Triumf, s-a făcut un imens steag al României, cel mai mare. Ironia sorții a fost că l-a făcut un domn, Anton Niculescu, care era de la UDMR. El a avut ca ordin, era secretar de stat, să facă acest mare steag. Îl chema și Niculescu, ca pe mine, nu avem nicio legătură de rudenie. El era de mamă maghiară și era un important, cred că l-ai cunoscut și tu, un important activist UDMR. El a făcut cel mai mare steag românesc și a fost pus pe tot Arcul de Triumf. Era și o zi frumoasă, deci am marcat și am vrut să marcăm un moment românesc, la începutul seriilor de aniversări, comemorări ale Revoluției din 1848. Să nu uităm că în februarie a fost Parisul, fusese în ianuarie Palermo, pe 13 martie Viena, 15 martie Budapesta, 11 martie erau Praga și Berlinul, deci toată Europa, Veneția a fost pe ziua de 16, când s-a aflat de Viena, pe 13, când au venit vapoarele și au adus informația că la Viena e guvern democratic și Metternich, după 32 de ani a fost măturat, Milano, 18. Toate țările europene aniversează momentul acesta, minus noi.

 

Adrian Niculescu: „Data Zilei Tricolorului a fost hotărâtă stupid și neistoric, Pruteanu nu a avut niciun fundament”

 

I.V.: Care e chestiunea cu drapelul, cum s-a ajuns în iunie?

A.N.: Așa, în stil românesc, birocratic, parlamentar. Fiindcă s-a trecut printr-o comisie, acolo era numai George Pruteanu, care era prieten cu mine, eu în dimineața aia plecam în Italia la regretatul profesor Papahagi, directorul Academiei di Romania, care m-a invitat să vorbesc tocmai despre 48. Mă cheamă, am găsit pe repondeur, după două săptămâni, mă chemase bietul Pruteanu, a zis: „Domnule, se discută chestia asta, dar este aberant, dar vor să pună pe ziua de, țineți-vă bine, ziua de 14 ar fi fost corectă și de asta e ceva important. Sigur, 24 avea valența asta și pentru momentul acela era foarte important, să marcăm un moment românesc, înainte de asta însă trebuie să onorăm o istorie. Că s-a întâmplat pe 24 februarie. Prima expoziție publică a tricolorului. Însă e corect și 14 iunie, fiindcă 14 iunie a fost legiferat decretul nr. 1 al guvernului provizoriu al revoluției, după ce abdicase și plecase în exil, pentru că făcuse presiuni asupra lui, Consulatul Rusesc, Bibescu, care semnase însă Proclamația de la Islaz. Ei bine, data a fost hotărâtă în mod stupid și neistoric, și Pruteanu nu a avut niciun fundament, aștepta de la mine să îi dau niște argumente pentru contestarea acestei chestii, actualizat. Așa cum nu se face. Actualizarea înseamnă 12 zile diferență.

I.V.: 26.

A.N.: 26! Nu se face nicio actualizare. 24 ianuarie nu sărbătorim pe 8 februarie. Datele importante, Oituz, Mărășești, totul… e un principiu istoric. Se sărbătorește, se aniversează… intrarea României în război, ziua de Sf. Maria, 15 august 1916.

România paradoxurilor: Ziua Tricolorului, aniversată, de fapt, de ziua cedării Basarabiei

 

I.V.: Și ce e pe 26 iunie?

A.N.: Eh, aici e problema. Au pus pe 26 iunie, în care iarăși demonstrează miopie, și acum, vom avea pe 26 iunie Ziua Tricolorului. Sperăm să fie ultima dată, fiindcă ea trebuie să fie comasată cu sărbătorirea pe care tu ai obținut-o în Parlament, adică cu ziua asta, de 11 iunie. 11 iunie este, scuzați-mi trimiterea oarecum frivolă, Nescafe Brasero. 3 în 1. Ziua Proclamației de la Islaz, Ziua Victoriei Revoluției, 11 iunie, și Ziua Drapelului Național, 14 iunie. Da? Ei bine, ziua de 26 e o zi la care nimeni nu s-a gândit. Și aici e viitoarea ta funcție în Parlament, uite, printre altele, sarcină, datorie, să mutăm ziua asta de 26, aleasă cu picioarele și în ignoranță maximă a principiilor istorice, ziua de 26 să o mutăm pe 11, fiindcă dacă e să poarte un nume, dacă e, „Să se numească Eminescu”, spune, la un moment dat, Marin Sorescu. 11 iunie mai păstrează încă vechea stradă, 11 iunie, pe care unii o mai confundă și astăzi, e ultima legătură cu cuvântul 11 iunie care a continuat timp de 170 de ani.

I.V. E și un moment nefericit istoric.

A.N.: Asta este, e un moment nefericit, la care ar fi trebuit să se gândească legiuitorul din 1998, e vorba de ultimatumul cu Basarabia. Cedarea Basarabiei în 1940. Or aici cred că tot pe model italian se poate face ceva cât se poate de inteligent, de posibil, care rimează cu istoria noastră. 26 e ziua cedării Basarabiei. Mutarea sărbătorii din 26 pe 11 iunie, care să fie Ziua Tricolorului, a Victoriei Revoluției de la 1848 și a democrației românești, Proclamația de la Islaz, ar putea să fie un lucru absolut normal, de ce? Fiindcă 26, și asta te rog și acum, public, în fața ascultătorilor noștri, să încerci să o acreditezi, să fie declarată ziua amputării teritoriale a Basarabiei, pierderea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, în 1940, prin ultimatumul lui Stalin, din ziua de 26, iată.

 

Provocarea lui Adrian Niculescu: „Să avem o sărbătoare 3 în 1, Nescafe Brasero”

 

I.V.: Nu prea avem ce sărbători pe 26, de fapt.

A.N.: Nu sărbătorim, comemorăm o dată nefastă. Or asta se întâmplă în Italia, nu de mult, iarăși, de curând, din 2005, Italia are o sărbătoare, o comemorare tristă, amputările teritoriale din Estul Italiei, Triestul tăiat, regiunea amputată total, Gorizia, oraș tăiat în două până astăzi, Nova Gorizia, la Iugoslavia, deci amputările teritoriale iau ziua de 10 februarie. Am putea face și noi o zi din asta, și în felul acesta scăpăm elegant de ziua de 26, nu scăpăm de ea, dar îi dăm adevărata sa valență. Este tragica zi a pierderii  Basarabiei. Tot poporul român îngenunchease. Am văzut imagini din 1940, sunt imagini colosale, trei minute s-a stat în genunchi când s-a pierdut Basarabia. E ceva emoționant. Ei bine, asta ar fi o soluție frumoasă, deci mutarea zilei Tricolorului pe o zi normală, 14 iunie, pe stilul vechi, cum s-a petrecut, să avem o sărbătoare 3 în 1, Nescafe Brasero, și să avem și ziua aceasta, de 26, comemorarea cedării Basarabiei.

 

Adrian Niculescu: „Mă supără tot felul de incultisme”

 

I.V.: Am înțeles. Prietenii tăi știu foarte bine că timpul trece repede cu tine, mai ales când discutăm istorie. Dar nu pot să nu te întreb, pe finalul conversației noastre, fiindcă l-ai pomenit pe dl. Prof. Alexandru Niculescu, unul dintre marii lingviști ai noștri, am avut-o invitată pe mama ta, pe doamna profesoară Florica Dimitrescu, doi mari lingviști ai noștri, cum ai ajuns tu să faci istorie și nu ți-au transmis pasiunea asta pentru limba română? Cum ai ajuns la istorie?

A.N.: Sensibilitate pentru limba română știi bine că am. Mă supără tot felul de agramatisme și incultisme care se practică în limba română. Dar, mai nou, acum, de exemplu, nu se mai articulează Bruxelles-ul, ci se spune Bruxelles a dorit să. Berlin a dorit să. E ridicol. În ultimii ani se vorbește așa, și foarte multe altele, nu intru în amănunt. Tatăl meu mai ales, care are o viziune mai largă asupra istoriei limbii române, e un istoric al limbii române, are 95 de ani acum.

I.V.: Mulți înainte!

A.N.: E foarte pasionat! Mulțumesc, să sperăm. E foarte interesat de tot ce e fenomenul istoric. Recent a publicat, acum 4 ani, o carte importantă, bine primită, cu istoria, dacă vreți,  creștinismului românesc, dar privită sub acest unghi, al lingvistului, care nu poate eluda istoria. El mi-a deschis gustul pentru istorie, și recunosc, și învățătoarea mea, în timp ce eram în clasa a III-a, clasa a IV-a, când am început să facem istoria, și apoi profesoara mea, soția regretatului profesor Radu Florescu, doamna Gloria Ceacalopol, în casă, mai ales cu tata, erau foarte multe discuții. Și astăzi. Mai ales probleme de istorie ecleziastică, de biserica unită, de reformă – reformă ne-a dat limba română, în biserică, și biserica greco-catolică a continuat, a luat-o din mers, și ne-a dat conștiința istorică românească, pe care Gheorghe Lazăr a adus-o și a plantat-o la București. Iată, un fir roșu, simplu, așa, și am intrat pe autostrada aceea, de la Heliade Rădulescu înainte, că tot trebuie să vorbim bine și de Heliade…

 

 

România, țara în care la fiecare 13-15 ani s-a făcut o revizuire constituțională

 

I.V.: Vorbești cu un dâmbovițean.

A.N.: Da, autostrada… era puțin cleptoman istoric, și nu numai, totuși are merite incontestabile. Era cel mai important om de cultură de pe piața Bucureștiului. Trecerea lui, și aici mă apropii de ce voiam să spun. El a trecut foarte brusc și la sfârșitul lunii aprilie, în 48, s-a săturat să fie un om al regimului regulamentar. De altfel și Kiseleff, când a început Revoluția, i-a spus țarului: „Atenție, ascultă-l, pentru că e importantă trecerea lui; a sărit pârleazul, în partea Revoluției, atenție, dacă până și Heliade a trecut la Revoluție”, îi spune Kiseleff țarului, care era dușmanul principal al Revoluției. Ei bine, el a scris un articol și pentru asta i-au închis ziarul, Curierul Românesc, după fix 20 de ani de existență, fiindcă a scris un articol foarte modest, timid. Nu îmi place represiunea, nu îmi place răzmerița, dar nu îmi place nici represiunea. Pentru asta Bibescu, care sufla și în iaurt, i-a închis ziarul. Atunci el s-a radicalizat, s-a dus să bată la ușa din strada Golescu, nu întâmplător, în care era casa lui Nicolae Golescu, în care se reuneau tinerii care aveau să facă Revoluția, ăia de la Frăția. Și atunci se duce și bate la ei: „O, domnule profesor!” Erau foarte bucuroși că a venit domnul profesor la ei, dar ei știau că domnul profesor e cu regimul, că făcea Monitorul Oficial. A zis gata, m-am săturat, m-am radicalizat, mă autodetonez, vreau să vin aici, să fac, bineînțeles, nu avea nimeni idei de detonare, dar vreau să scriu ceva tare, să îl distrug pe Bibescu. La care cei din comitet au zis: „Da, domnule profesor, avea 46 de ani, față de niște tipi de 22, 24, 25 de ani, dar știți că deja prietenul nostru, Nicolae Bălcescu, în asentimentul tuturor a redactat deja un text, Proclamația de la Islaz.” Viitoarea proclamație care se va citi la Islaz. Atunci Heliade nu a fost foarte mulțumit de chestia asta. Ce rol o să am eu? „Păi, domnule profesor, vă găsim noi un rol. Rolul ar fi să comentați dvs. cu arcul, dvs, cu știința dvs., punctele acestea 22” și iată ce a ieșit, această lungă, foarte lungă, nepermis de lungă, repet, acesta era un afiș care trebuia pus pe zidurile Bucureștiului, atenție, el avea și o tipografie, e foarte interesant. El avea o tipografie, și atunci au zis: „Domnule profesor,  luați ideile de aici și povestiți-le pe îndelete.” Eh, el a făcut ceva care poate fi numit și o peltea lungă, dar vă spun că sunt și niște nestemate acolo. De exemplu, ideea, care nu este în Proclamație, revizuirii constituționale. E un fel de punct 23, imediat după… din punct de vedere grafic, el s-a cam răzbunat pe Bălcescu, nu poți să începi așa, aici, și apoi aici. Să se facă ceva frumos, central, chenar, nu… a pus, ca la grămadă, el nu era mulțumit că Bălcescu făcuse asta, dar a fost o formă a lui de răzbunare. Dar a băgat o idee interesantă, cum să facă poporul român ca să nu să se mai afle în nenorocita noastră condiție de acum, să cerem drepturile cu mâna armată. Revizuire constituțională. La fiecare 15 ani, spune el. Ionuț, în România, ai trăit-o și tu, la fiecare 13 ani s-a făcut o revizuire constituțională, pe bună dreptate, în 2003, dar ideea de revizuire o dată la 15 ani este colosală, fiindcă în general un legiuitor are ideea că dă o chestie care… rămâne etern! Ei bine, nu, este ideea că se poate revizui la 15 ani și face, în spiritul epocii, scrie aici Heliade Rădulescu.

I.V.: Deci tatăl tău ți-a insuflat pasiunea aceasta pentru istorie.

A.N.: Da.

I.V.: Mulțumesc mult pentru participarea la emisiune.

A.N.: Ultima idee.

I.V.: Ultimul cuvânt o să îl ai tu. Îți mulțumesc pentru prezență, pentru sprijinul în adoptarea acestei legi importante. 

A.N.: Tu ai sprijinit cel mai mult, că tu ai făcut-o, eu am avut ideea.

 

Adrian Niculescu către Ionuț Vulpescu: „Iată că acum putem și grație ție avem, în sfârșit, ziua aceasta după 175 de ani, sărbătorim și noi ca toate celelalte popoare europene, victoria revoluției de la 1848 dar și democrația românească, și în curând, cred, și tricolorul, la pachet”

 

I.V.: Ultimul cuvânt e al tău. Te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc podcastul Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, astăzi, de 11 iunie 2023.

A.N.: Să ne bucurăm că noi sărbătorim pentru prima dată, pentru că, repet, toate țările europene, Austria, Italia, Ungaria, nu mai vorbim, 15 martie. Noi nu dădeam dreptul ungurilor să sărbătorească 11 iunie al lor, care e 15 martie, dar noi nu ne sărbătoream și nu ne cinsteam propria noastră istorie, 15 martie al nostru, care e 11 iunie. Voiam să spun un singur lucru, iată ideile republicane. Domn ales, căutat în toate straturile țării, societății, domn ales pe 5 ani. Asta e Republica, acesta e învățământul bietului Mitică Filipescu, primul republican român. Ideea de republică trebuie luată din Proclamația de la Islaz. De asta spun, și cine o citește, ar trebui să își dea seama. În România, în 1998 aproape că era necunoscută Proclamația. Președintele Constantinescu s-a plâns că nu găsea Proclamația pe undeva. Proclamația de la Islaz trebuia să fie ca Declarația Universală a Drepturilor Omului în Franța, pe care o găsești în orice clasă de școală, sub formă de carte poștală sau de tatuaj, în toate formele. La noi era aproape un document clandestin. Păi de ce? Fiindcă în timpul regimului comunist valorile acestea erau de nepronunțat. Aici se spunea doar de împroprietărirea țăranilor fără despăgubire, se rezuma, așa, nu se spunea desființarea pedepsei cu moartea, emanciparea evreilor, care înseamnă toate minoritățile și orice alt compatriot de alte idei, toate ideile acestea liberal-democratice cuprinse aici cu vârf și cu îndesat erau eludate pentru că sub regimul comunist nu se putea vorbi despre lucrurile acestea. Iată că acum putem și grație ție avem, în sfârșit, ziua aceasta după 175 de ani, sărbătorim și noi ca toate celelalte popoare europene, victoria revoluției de la 1848 dar și democrația românească, și în curând, cred, și tricolorul, la pachet, ca să spun așa, folosind un termen modern cam abuzat.

I.V.: Mulțumesc mult, Adrian, pentru această lecție de istorie, pe duminica viitoare!

A.N.: Și eu vă mulțumesc foarte mult!

Parteneri