AM Press Logo
Muzeul Pietrei

AVANGARDA, CU IONUȚ VULPESCU. INVITAT, REGIZORUL NAE CARANFIL

 

„Frumos e în septembrie la Veneția” dar mai frumos e în luna martie, la Avangarda, un podcast în care dialogul despre artă nu a lipsit niciodată. De data aceasta, dezbaterea despre noul val cinematografic și despre publicul de „mall” al filmului se poartă la cel mai înalt nivel, cu un regizor care nu a stat departe nici de actorie, nici de muzica de film. Un om complet, un artist desăvârșit: „Restul e tăcere”. În discuția cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, Nae Caranfil vorbește la microfonul Avangardei despre prietenie, iubire și curaj, explicând totodată scene cheie, care l-au făcut să scrie sau să joace scene din „Filantropica”, „Asfalt Tango” sau „Closer to the Moon”. Un dialog care pentru reprezentanții noului val va produce un efect de „6.9 pe Scara Richter”, dar din care vom afla de ce crede Nae Caranfil în ciuda succesului său că nu a fost un om noroc. Despre cea mai fericită și cea mai tristă zi din viața lui, despre cum ar fi putut experiența de la Cannes și premiul Camera d`Or să îi schimbe viața și despre autocritica acestui succes, într-un episod inedit al podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, mâine, la prânz.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=0QxA9bEpZfs

 

A doua universitate a lui Nae Caranfil: exilul

 

Ionuț Vulpescu: Bun găsit, la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am o extraordinară bucurie să îl am invitat pe regizorul Nae Caranfil. Domnule Caranfil, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.

Nae Caranfil: Mulțumesc de invitație!

I.V.: Ați primit recent titlul de Doctor Honoris Causa al UNATC, fosta IATC, pe care ați absolvit-o în 1984. Iată că au trecut 40 de ani! În 1984 România se califica după multă vreme la Campionatul European din Franța. Sunt tot 40 de ani la acel moment. Și dvs. ați fost în Franța la scurtă vreme după ce ați terminat UNATC, în Franța și după aceea în Belgia, dacă nu greșesc.

N.C.: În Belgia și după aceea în Franța.

I.V.: Cum au fost anii aceia după ce ați terminat?

N.C.: Spectaculoși pentru că plecarea mea din țară, care s-a făcut în plin comunism, perioada cea mai neagră, cum se spune, mi-a dat o posibilitate să fac o a doua universitate. Pe numele ei, exilul, care este o mare formă de învățământ postuniversitar. Ce să spun?

I.V.: Nu e la fără frecvență niciodată. Numai la zi…

N.C.: E și la zi, dar mai ales la noapte. A fost o bătălie și cu, mă rog, reflexele mele de supraviețuire sau lipsa mea de reflexe de supraviețuire, poate, și cu administrația occidentală care nu se lasă înduioșată de lacrimi.

I.V.: Nici Occidentul nu crede în lacrimi…

N.C.: Nici Moscova, nici Occidentul… sau poate acum crede. Și am învățat o mulțime de lucruri și practic am început să funcționez ca profesionist în Belgia și în Franța în acei ani. Au fost primele mele contracte semnate în calitate de cineast. Nu de regizor de film, ci de scenarist.

I.V.: Cum sunt producțiile acelor ani, pe care le-ați făcut atunci, în Occident?

N.C.: Nu, în anii aceia de până la Revoluție nu am realizat nimic. Am scris. Dar scenariile pe care le-am scris, două la număr, s-au vândut; am zis două, dar de fapt au fost trei, „Restul e tăcere”, care s-a făcut un an mai târziu, și care era copilul meu de suflet, dar și alte două scenarii care mi-au fost comanditate, adică, pe baza satisfacției pe care o dădea lectura câtorva tineri producători francezi am obținut oferta de a scrie niște scenarii pe bază de semnătură de contract și tot ce trebuie.

 

„Restul e tăcere”, experimentul belgian al lui Caranfil despre o Românie antebelică a imaginației sale

 

I.V.: Deci scenariul la „Restul e tăcere” e scris atunci, la sfârșitul anilor ’80?

N.C.: Da, e primul lucru pe care l-am făcut și practic a fost și principala mea motivație, mă rog, oficială, de a părăsi România și a merge în Belgia, la Bruxelles, pentru că acolo avea loc un fel de atelier de creație scenaristică pentru tinerii europeni, care doreau să învețe această meserie sau să o deprindă. Și proiectul meu principal, căci ideea era ca la sfârșitul unui an de muncă să pleci cu un scenariu de muncă bine osificat, bine pus la punct, a fost „Restul e tăcere”, scris atunci, și era într-un fel paradoxal, că departe de România și în absența unor surse de documentare care să îmi fie la îndemână, recream din imaginație o Românie antebelică, a începutului de secol, la care avusesem acces doar din lecturi, din câteva filme și din imaginația proprie.

 

România comunistă, un lung sau scurt metraj? Verdictul Nae Caranfil despre creația cinematografică de după Revoluție: „Nu știu pe cine așteptau, dar în niciun caz, nu pe mine.”

 

I.V.: Cu ce speranță v-ați întors după Revoluție în România? S-au împlinit ele?

N.C.: În primul rând cu o imensă curiozitate. Era, mă rog, nu m-aș fi așteptat, deși în ultimele două, trei luni, era clar că se va întâmpla și la noi, dar la momentul la care am plecat comunismul părea instalat pentru vecie. Măcar pentru vecie!

I.V.: Era un foarte lung metraj!

N.C.: Da! S-a dovedit că mai avea viață cât un foarte scurt metraj. Dar nu am știut acest lucru. Și evident că m-am întors cu o curiozitate extraordinară să îmi redescopăr familia și prietenii, dintr-o dată liberi. Iar momentul reîntoarcerii mele a fost, într-un fel, și un bluff, pe care l-am suportat, nu am venit eu cu el, în sensul în care regizorii consacrați ai acelui moment deveniseră peste noapte debutanți, preluaseră casele de filme socialiste dinainte și se autointitulaseră directori de case de film sau studiouri de creație, și trâmbițau prin media că acum vor putea face tinerii filme: „Veniți, săriți, suntem aici, vă așteptăm, aduceți scenarii, proiecte!”

I.V.: Și nu era așa?

N.C.: Am scos din sertar niște proiecte, am venit, erau acolo, dar nu mă așteptau pe mine. Nu știu pe cine așteptau, dar în niciun caz, nu pe mine.

 

Nae Caranfil, țepuit: „Se temeau de concurență în primul rând, voiau să fie tarlaua lor”

 

I.V.: Erați tânăr atunci ca și acum. Vă încadrați perfect.

N.C.: Mi-am luat trei țepe fundamentale, de la trei regizori importanți. Am pierdut un an și ceva, tot sperând să facă filmul meu de debut, care mai târziu s-a intitulat „E pericoloso sporgersi”. Când am văzut că sunt o minge de ping-pong aruncată de la unul la altul și meciul devine nul pentru toată lumea, mi-am luat deja picioarele în spinare și am plecat din nou la Paris, unde am pus proiectul în brațele producătorilor cu care lucrasem înainte pentru acele două scenarii de care vă povestisem, le-am  pus în brațe acel proiect și am încercat să găsim o posibilitate de a-l face în regim de coproducție, cum l-am și făcut până la urmă.

I.V.: Dar de ce credeți că acești trei regizori importanți, deveniți producători, după Revoluție, nu v-au deschis ușa în ciuda declarațiilor lor publice? Nu cred că nu era evident talentul dvs.

N.C.: Singura mea explicație la ora asta e că se temeau de concurență în primul rând, voiau să fie tarlaua lor, și daca e să fie cineva, că ei trebuiau totuși să se definească ca producători nu numai pentru ei înșiși, ci și pentru alți cineaști, preferau să ia niște persoane care nu riscau să îi deranjeze în niciun fel. Filmele care au ieșit altfel decât propria semnătură a lor au fost niște filme de care astăzi nu mai știe nimeni absolut nimic.

I.V.: Invidia e un pseudonim al concurenței?

N.C.: Mmm, mă rog, poate să fie. La un moment dat invidia poate să fie și un motor pozitiv, depinde cum o folosești.

I.V.: E o vorbă, o știu de la Radu Cosașu, mare pasionat, mare cinefil: „invidia este cel mai acut sentiment omenesc.” Așa să fie?

N.C.: Nu m-am gândit. Nu știu dacă e cel mai acut… dar e un sentiment acut.

 

Care a fost anul de aur din viața lui Nae Caranfil? „E pericoloso sporgersi”, cea mai nonconformistă producție

 

I.V.: În 1993, am vorbit și cu Președintele Uniunii Cineaștilor săptămânile trecute, cu Laurențiu Damian, vorbeam despre 1993 și acest debut al dvs., „E pericoloso sporgersi”. Ați și luat imediat niște premii, la Bratislava, la un Festival important, și în țară. Despre ce a însemnat 1993 și ce a adus el, în filmul românesc? Podcastul meu se cheamă Avangarda. Eh, ăsta e un moment de avangardă, 1993, cu „E pericoloso sporgersi”. Vă considerați un avangardist în istoria recentă a filmului românesc, hai să zicem, în istoria contemporană prin acel film? Sunteți deja un clasic? Cum se încadrează Nae Caranfil în tabloul acesta al filmului românesc contemporan? Unde se plasează el însuși?

N.C.: Pot să spun că „E pericoloso sporgersi” e cel mai nonconformist film din cele 7 pe care le-am realizat, în sensul în care are o structură probabil originală. O structură originală, nu știu dacă inovativă pentru vremea aceea, pentru că nu era chiar primul film în care o poveste se relua printr-o altă prismă. Dar a precedat cu un an „Pulp Fictionul” lui Tarantino iar scenariul fusese scris cu mulți ani în urmă, înainte ca Tarantino să se fi visat măcar cineast. Însă anul 1993 a fost pentru mine anul care m-a umplut de încredere în mine, și de bucurie, și în care am fost practic selecționat la Cannes, în secțiunea Quinzaine des realisateurs, deci primul meu film, l-am adus direct pe Croazetă, și asta este o experiență de neuitat, în care l-am putut invita și pe tatăl meu, pentru prima dată, la Cannes, nu fusese niciodată până atunci…

I.V.: Deși scrisese atâtea lucruri…

N.C.: El era invitat la alte festivaluri importante, dar la Cannes nu fusese niciodată până atunci…

I.V.: Invitat de fiul său, regizor, selecționat…

N.C.: Să vadă pentru prima dată filmul de debut, într-o sală de Festival de Cannes.

 

Nae Caranfil, blocat în timp? De ce se întreabă regizorul dacă Camera d’Or, premiul ratat la mustață, i-ar fi schimbat cariera?

 

I.V.: Asta e scenă de film în sine…

N.C.: Da… Dar nu îl voi face. Filmul a fost foarte bine primit la Cannes, dar cum eu sunt ghinionist am ratat la mustață premiul în care ne puteam încadra pe vremea aceea, secțiunile paralele ale Festivalului nu erau competitive, dar exista un premiu special care se aplica tuturor sesiunilor sub aceeași umbrelă, care era premiul Camera de Aur, Camera d’Or, pentru film de debut. Și l-am ratat la mustață, acel premiu, și mă întreb și astăzi ce s-ar fi întâmplat dacă l-aș fi câștigat? Cum ar fi luat-o, ce traseu aș fi avut cu acel premiu în buzunar? Căci nu ar fi fost același.

 

Nae Caranfil se declară ghinionist: „Mi-am dat seama că lanțul de ghinioane covârșește micul șirag de bafte pe care le-am avut.”

 

I.V.: Vă considerați ghinionist?

N.C.: Da! Până înspre 38-40 de ani, m-am considerat un om plin de noroc, după care am aruncat o altă privire peste umăr și mi-am dat seama că lanțul de ghinioane covârșește micul șirag de bafte pe care le-am avut.

 

Exclusiv – Pintilie către Caranfil: „Eu am avut, am avut cu carul noroc în carieră! Dar tu nu ai avut. Iar ăștia care nu au avut noroc sunt mai simpatici!

 

I.V.: Cei care vă apreciază filmele nu cred asta, sunt în polemică cu dvs., e adevărat, probabil, mulți dintre ei cred că opera dvs. nu e apreciată așa cum ar fi meritat. Alt ghinion mai mare decât acela din 1993 a existat?

N.C.: Mai mare? mai multe… Acela a fost cel mai minor, până la urmă. Am o poveste ceva mai recentă, cred că în 2013… cred că da. Filmul „Closer to the Moon” nu fusese încă lansat, și l-am invitat pe Lucian Pintilie, care printre altele a fost și coproducătorul primului meu film. L-am invitat la o colecție privată, era destul de bolnav, Lucian Pintilie, dar a venit, s-a deplasat, a văzut filmul și la sfârșit, printre câteva complimente pe care mi le-a făcut, și nu era omul care să facă complimente așa, să le arunce ușor, mi-a spus „Nae, tu mie îmi ești foarte drag, și îmi ești drag pentru că tu nu ai avut noroc în carieră. Și nu spun asta pentru că nici eu nu aș fi avut noroc în carieră. Eu am avut, am avut cu carul noroc în carieră! Dar tu nu ai avut. Iar ăștia care nu au avut noroc sunt mai simpatici.”

I.V.: Și el a avut momentul lui de încercare cu Reconstituirea când drumul lui putea să fie blocat.

N.C.: Da, dar a fost și un moment de glorie.

I.V.: Astăzi privind…

N.C.: Da, atunci te puteai simți important din prisma a ceea ce se întâmpla.

I.V.: Și povestea cu Revizorul din anii ’80 de la Teatrul Bulandra.

N.C.: Da, la Revizorul, mă gândeam.

I.V.: Și Reconstituirea

N.C.: Și Reconstituirea, da. Eh, Reconstituirea, totuși, a fost o poveste de succes chiar dacă filmul a fost retras, dar a fost retras după două săptămâni de triumf.

 

Lecție de viață. Nae Caranfil despre momentele de rănire și deznădejde: „După ce se vindecă rana ești mai puternic și cam știi de ce să te ferești.”

 

I.V.: Ghinionul, neșansa, căderea te împlinesc mai mult ca artist? Te ajută, sunt mai fertile, mai fecunde?

N.C.: Teoretic ar trebui să fie, da, mai fertile, pentru că, mă rog, e ușor de explicat. Pentru că ce te rănește te face, până la urmă, mai puternic. După ce se vindecă rana ești mai puternic și cam știi de ce să te ferești. Și să povestești cum a fost pe vremea când erai rănit. Dar nu știu, e posibil ca la un moment dat să te și descurajeze o succesiune prea regulată de decepții.

 

„Două planete diferite”, Caranfil și restul: „Nu am făcut parte dintr-o generație care să mă fi luat de braț și cu care să fi pornit într-o ofensivă comună împotriva filmului dinaintea noastră”

 

I.V.: E Nae Caranfil un artist mai singuratic, mai greu de încadrat într-un grup, într-o tabără?

N.C.: Așa consider, nu m-aș încadra, și în mod natural nu am făcut parte dintr-o generație care să mă fi luat de braț și cu care să fi pornit într-o ofensivă comună împotriva filmului dinaintea noastră sau împotriva administrației comuniste de atunci sau birocrației culturale de atunci. Nu, am fost cam singur, e adevărat, iar când a apărut acest nou pluton al cinemaului românesc, NCR-ul, nu am simțit în niciun fel că mă încadrez stilistic în propunerea lor, ceea ce nu înseamnă că m-aș fi considerat eu mai îndreptățit. Nu, eram pe două planete diferite.

 

De ce e Caranfil diferit de noul val al cinemaului românesc? „Ei lucrează cu felii de viață

 

I.V.: Ce v-ar apropia, respectiv ce v-ar depărta, estetic vorbind, de noul val de film  românesc?

N.C.: În primul rând eu sunt un cineast care lucrează pe structură. Ei lucrează cu felii de viață. Eu caut conflictul dramatic. Ei caută să dedramatizeze, în general. Eu consider muzica un element esențial în film. Ei o evită, considerând-o o cârjă sau un element de manipulare emoțională. Eu îmi încadrez, chiar în propria mea minte, filmele ca făcând parte dintr-un gen, comedie. Ei se autoconsideră autori în cel mai deplin sens al cuvântului și nu se vor încadrați în niciun gen cinematografic. Sunt diferențe destul de mari.

 

De ce uneori Caranfil face muzica propriilor filme sau joacă în ele? „Mi-am autodat o probă, iar directoarea de casting m-a ales”

 

I.V.: Sunteți probabil singurul autor de film, de la început până la sfârșit: faceți regia, faceți scenariul, muzica…

N.C.: Uneori fac și muzica.

I.V.: Și jucați în unele…

N.C.: Eh…

I.V.: Aveți unele apariții și uneori și cântați ca să îmbinați muzica, nu…? actorul Nae Caranfil e celebru pentru că a jucat în „Filantropica”, în 2002, e scena aceea de karaoke.

N.C.: Da…

I.V.: Cum de faceți toate lucrurile astea? De ce le faceți, nu aveți încredere? Parcă My way cântați, nu? Frank Sinatra pe cafteala aia generală.

N.C.: Rolul acela l-am făcut pentru că nu aveam pe altcineva pe care să îl pun în locul meu, pur și simplu. Pentru apariția, de exemplu, din „Restul e tăcere”, prima secvență din film, am încercat o mulțime de actori, și nefiind mulțumit de niciunul dintre cei pe care i-am chemat să dea probe pentru acel mic monolog de la începutul filmului, și discutând cu directoarea de casting de la acea vreme, am ajuns la concluzia că aș putea să încerc să îl fac eu și să vedem ce iese. Și mi-am autodat o probă, iar directoarea de casting m-a ales, și nu te pui cu directorii de casting. Adică dacă te aleg, te duci și faci.

I.V.: Chiar dacă tu ești regizorul…

N.C.: Da… da… iar la My way, da, acolo a fost o plăcere personală, o plăcere vinovată, să cânt My way. Sunt un mare fan Sinatra!

 

Vocea lui Caranfil în propriile filme, caz de forță majoră?

 

I.V.: Semnătura discretă a artistului, cum sunt pe marile pânze, undeva în colț, se vede și asta…

N.C.: Dar nu la toate filmele am făcut asta! Există și filme în care semnătura discretă lipsește cu desăvârșire. Deși, dacă stau să mă gândesc, într-un moment în care îmi lipsea ceva sau cineva ori vocea care să dea o replică, mă băgam eu în microfon și făceam un sincron, dublam un actor pentru o replică, făceam ceva de genul acesta, dar era caz de forță majoră… nu era o chestie deliberată…

 

Rețeta Caranfil pentru o capodoperă: „Jumătate sunt un cinefil înrăit, jumătate o coafeză. Și mixul ăsta e foarte bun, pentru că nu te lasă să aluneci nici într-o extremă, nici în cealaltă.

 

I.V.: De unde credeți că vine succesul filmelor dvs.?

N.C.: Nu știu, probabil că eu, în momentul în care scriu un film, nu mă gândesc la spectator, mă gândesc la mine. Eu sunt un foarte bun spectator, sunt spectatorul perfect. Jumătate sunt un cinefil înrăit, jumătate o coafeză. Și mixul ăsta e foarte bun, pentru că nu te lasă să aluneci nici într-o extremă, nici în cealaltă. Și atunci produsul poate ieși echilibrat sau poate avea acel dozaj, un cuvânt foarte important, mai ales în cinema, acel dozaj care să dea satisfacție la vizionare unui public care vine să confrunte o poveste.

I.V.: Cinefilul înrăit face concesii coafezei sau coafeza se apucă de citit și de studiat cinematografia?

N.C.: Până nu fac pace unul cu celălalt, nu se întâmplă nimic pe pagină.

Alegerea Caranfil: de ce ficțiune și nu documentar? „Mă consider un povestitor. Mama își adoarme copilul spunându-i o poveste. De aici pornește totul.”

 

I.V.: Ați folosit cuvântul acesta, magic, poveste… Poate fi un film în afara unei povești?

N.C.: Eu zic că nu… ba nu, greșesc, sunt filme experimentale, sunt filme care sunt poeme vizuale, documentarul nu are neapărat o poveste, poate fi un documentar istoric, dar eu în filmul de ficțiune mă consider un povestitor, asta mă interesează și asta fac.

I.V.: Cităm din clasici: mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană.

N.C.: Corect.

I.V.: A spus-o Dinică, în „Filantropica”.

N.C.: A spus-o Gheorghe Dinică, da, așa este! În general, povestea, cred eu, face parte din formarea oricărei ființe umane. Mama își adoarme copilul spunându-i o poveste. De aici pornește totul.

I.V.: l-am avut invitat pe Mircea Diaconu și asta îmi spunea, că ultimul scenariu care l-a zguduit și a zis „nu pot să nu îl joc, absolut!” a fost în „Filantropica”, pe această ideea a unei povești rotunde și frumoase.

N.C.: Da, vreau să obțin în filmele mele o arhitectură care prin ea însăși să fie performantă… Dacă iei structura unei clădiri, fără ca încă să îi fi pus ferestre, acoperiș, tencuială, vopsea, deci numai prin structura clădirii să îți dai seama că e operă de artă. Încerc să obțin lucrul acesta, să văd de câte ori reușesc.

 

Caranfil: Diaconu nu e actorul lui fetiș. „Dar am o excepție notabilă”

 

I.V.: Am înțeles. Ați început mai multe afișe ale filmelor dvs. cu Mircea Diaconu. Este el, cum se zice, cu o formulă tocită, actorul fetiș al lui Nae Caranfil?

N.C.: Nu, am avut și actori cu care am lucrat mai des decât cu Mircea Diaconu. De exemplu, Vizante. Dar nu am actori fetiș, pentru că nu mi-am organizat în jurul meu o familie în cinema, în care să fi lucrat cu aceiași oameni, să fi creat un fel de, da, familie, nu că nu am vrut, ci nu mi-a ieșit; drept care nu scriu pentru un actor, având imaginea actorului în cap. În general când creez un personaj încerc să mă gândesc la un model uman, la un prototip, dar care să nu fie actorul X sau actrița Y, ci să fie un vecin din bloc sau un personaj pe care l-am cunoscut într-o împrejurare anume, sau o combinație de persoană reală cu un personaj livresc sau un personaj extras din cultură, de undeva, deci asta încerc să nu fac, să nu mă gândesc la actori. Dar am o excepție notabilă, chiar Gheorghe Dinică, la „Filantropica”, l-am avut în cap din momentul în care am început să scriu scenariul.

 

Ce se întâmplă când faci un film având un actor în cap? Caranfil: „Invariabil am dat greș.”

 

I.V.: Deci v-ați gândit la el.

N.C.: Era clar că pentru el scriu personajul. Nu aveam niciun dubiu în sensul acesta. Am avut alte situați, la alte filme, la care mai mult sau mai puțin aveam actorul pe care intenționam să îl abordez și căruia voiam să îi pun în brațe personajul la care scriam. Și invariabil am dat greș. Am chemat actorul respectiv la probă și rezultatul nu m-a convins și am fost pus în situația de a mă gândi la altcineva. Și un altcineva decât cel la care mă gândisem m-a făcut până la urmă…

 

Fiecare clipă din producția unui film e crucială. Caranfil: „În momentul acela începi să te întrebi dacă nu cumva totul e greșit și începi să regândești toată construcția”

 

I.V.: Deci structura e mai importantă decât actorul care să o întrupeze.

N.C.: Pentru mine da. Adică nu există mai important ceva. Fiecare treaptă a producției unui film e cea mai importantă la momentul respectiv. Depășind un prag, ajungi la următorul care ți se pare și mai crucial. Nu? Aș putea să spun că scrierea scenariului e momentul în care un părinte creează un copil, care pe urmă va începe să crească. Deci este momentul inițiatic. Odată scenariul scris, ai sentimentul că filmul se va face de la sine; ei, nu se va face de la sine, pentru că din momentul în care începi să îl pregătești, o mulțime din lucrurile pe care le credeai fixate în pagină încep să se clatine și pregătirea devine cel mai important moment din procesul de creație a filmului, deoarece acolo îți alegi actorii, decorurile, ce s-a întâmplat. Ok… vine filmarea, care e realmente cel mai important moment din creația unui film, pentru că acolo fiecare minut costă enorm și fiecare zi ratată nu mai poate fi făcută sau reparată în niciun fel. Și sentimentul e că ești pe front, într-un război atroce și în fiecare zi îți joci viața la ruletă rusească și dacă te întorci în tranșee viu e deja o victorie, dar mâine o iei de la început. Apoi începe post-producția, montajul, când ți se pare că ai deja filmul în buzunar, și nu îl ai. În momentul acela începi să te întrebi dacă nu cumva totul e greșit și începi să regândești toată construcția. Uneori. Alteori se poate trece mai ușor. Dar postproducția e totuși perioada cea mai plăcută pentru că lucrezi cu material care deja există.

 

Topul propriilor filme, de Nae Caranfil: „Reflexul meu este să îmi iubesc cel mai tare ultimul născut.”

 

I.V.: Eram în liceu, în 1995, când a fost premiera la „Asfalt Tango”. L-am văzut după aceea de nenumărate ori, nu țin minte numărul vizionărilor. Ceva mai mare la „Filantropica” în 2002. Probabil sunt filmele cu cel mai mare impact de public. Regizorul Nae Caranfil se simte mai apropiat de unul din aceste șapte filme? E unul mai apropiat de el deși toți șapte sunt copiii lui, fără îndoială? La care din cei 7 ține cel mai mult?

N.C.: Reflexul meu este să îmi iubesc cel mai tare ultimul născut. Dar luând distanță, cel mai apropiat mă simt de „Restul e tăcere” pentru că vorbește cel mai mult despre mine și ce m-a frământat, despre gândurile mele din acea perioadă de tinerețe. E filmul care s-a făcut cu cel mai mult efort, care s-a finanțat cu cel mai mult efort, pentru care am așteptat aproape 20 de ani pentru a-l vedea pe platou…

I.V.: Și gândit în urmă cu 30 și, scris…

N.C.: L-am scris în 1998, l-am realizat în 2007, deci aproape 20 de ani.

 

Când apare următorul film al lui Nae Caranfil?

 

I.V.: Ultimul, pentru că ați făcut referire la el, „6.9 pe scara Richter”. Ați făcut, sunteți autor a șapte filme, șapte e cifra perfecțiunii, dar nu pot să nu vă întreb când și care va fi al optulea.

N.C.: Eu sper cât mai curând dar nu eu sunt cel care decide, avem un proiect, împreună cu Tudor Giurgiu. Suntem în căutarea unui complement de finanțare. Când îl vom găsi, vom demara.

I.V.: Deci eterna problemă a finanțării.

N.C.: Întotdeauna. Dar peste tot e la fel.

I.V.: Și în Occident.

N.C.: Da…

I.V.: Nu doar în România…

N.C.: Nu, sunt filme care așteaptă decenii ca să vadă până la urmă lumina ecranului.

 

Nae Caranfil: „Nu am vocație de actor, pentru că sunt un control freak.”

 

I.V.: Ca actor, v-ar plăcea, în creația cărui regizor român v-ar plăcea să jucați? Regizorul Nae Caranfil, dacă ar deveni actor, ce regizor ar avea?

N.C.: Nu mă consider actor, pentru că am avut niște experiențe înainte de a face regie de film. Am jucat în vreo două filme de lung metraj și în vreo câteva mici telefilme. La capătul acestor experiențe mi-am dat seama că nu îmi face plăcere să mă descopăr pe ecran, sunt niște vulnerabilități mari. Mă controlez prea mult. Nu am vocație de actor, pentru că sunt un control freak. Nu am sentimentul că sau funcționez pe baza principiului „oglindă, oglinjoară, cine e mai Robert de Niro din țară?” „Tu ești, Nae Caranfil, tu ești!” Nu, meseria asta nu se face așa? Prefer să stau  în banca mea și să îmi văd de ce știu să fac.

I.V.: V-ar plăcea să lucrați cu un regizor român?

N.C: Ca actor?

I.V.: Ca actor!

N.C.: Mi-ar fi teamă, dar nu știu dacă acel regizor român de care vorbim ar putea să injecteze doza de încredere în mine de care aș avea nevoie. Poate că da!

 

Caranfil, fanul lui Billy Wilder: de ce westernul a fost genul prin care a prins gustul pentru cinema?

 

I.V.: Care e creatorul preferat din cinematografie al lui Nae Caranfil?

N.C.: Din cinematografia mondială?

I.V.: Da!

N.C.: Cel mai apropiat mă simt de Billy Wilder, autorul unor comedii celebre și al unor drame celebre. Citez numai două: „Unora le place jazzul” sau dramă, „Bulevardul apusului”, „Sunset  bulevard”. Foarte bune filme, majoritatea mi se par extraordinare. Nu aș putea să spun că obiectiv vorbind este cel mai mare regizor. Pot să îl pun pe un piedestal obiectiv. Dar pentru mine a fost cea mai mare influență și m-a fascinat și omul, și opera, și destinul său. Altfel, evident că sunt un mare fan Fellini, Tarantino, Charlie Chaplin, cehii, Menzel și Forman, deci v-am spus câteva repere, care m-au ajutat în formare.

I.V.: În afara cinematografiei, care e viața dvs., ce alte pasiuni are Nae Caranfil?

N.C.: Îmi place să ascult și să descopăr muzica americană a anilor ’40, ’50, ’60, și în special zona musicalului, Broadway, îmi place să citesc despre filme, adică sunt un cititor de cronică de film, e și asta o plăcere vinovată. Mai nou, pentru că am acces, tehnologia permite așa ceva, mă uit la un film, că îl descopăr la televizor sau că îl iau de pe platformă sau orice s-ar întâmpla, și după ce mi-am umplut două ore cu vizionarea filmului, alte patru ore caut să văd ce a spus cam toată lumea, cine știe cine despre el, și confrunt părerile, opiniile divergente ale diverșilor critici, de pe diverse continente, și încep să fac o imagine a filmului mult mai complexă decât cea pe care am făcut-o ca spectator.

 

Cronicile cui le citea Nae Caranfil, chiar și fără să fi văzut filmele?

 

I.V.: Aici poate și o influență peste timp a tatălui dvs.

N.C.: Da, e posibil.

I.V.: V-a transmis și pasiunea asta.

N.C.: Da, îi citeam cronicile și când eram mic și chiar dacă nu vedeam filmul la care făcea referire.

 

Mărturie șocantă. Nae Caranfil: „Astăzi, dacă aș avea 20 de ani, și dacă am fi astăzi, în anul 2024, nu aș mai vrea să fac regie. Cinemaul nu mai este ce a fost pentru mine atunci”

 

I.V.: Nae Caranfil ar fi îmbrățișat cinematografia și dacă nu era Tudor Caranfil?

N.C.: Nu știu, e imposibil de răspuns. Dar astăzi, dacă aș avea 20 de ani, și dacă am fi astăzi, în anul 2024, nu aș mai vrea să fac regie.

I.V.: Nu ați mai vrea să faceți!

N.C.: Da. Nu!

I.V.: De ce?

N.C.: Pentru că cinemaul nu mai este ce a fost pentru mine atunci. Cinematograful este… oferta e atât de uriașă și la îndemâna oricui încât cinematograful este dezbrăcat de mister, după părerea mea, dezbrăcat de magie, nu mai are elementul mitologic cu care era învăluit. În momentul în care poți face filme pe telefonul mobil nu mă mai interesează. Deci nu există așteptarea unui film. Te izbești de filme și vezi tu pe care îl vezi. Te izbești de filme în loc să le cauți, să le vezi…

I.V.: Sunt prea multe filme?

N.C.: Sunt prea multe, sunt, mă rog, poate nu sunt prea multe, dar pentru mine sunt prea multe, încât nu mai am sentimentul că mă confrunt cu cineva sau încerc să îmi găsesc o personalitate sau să provoc oameni din jurul meu să vadă un film sau să invit oameni din jurul meu să aprecieze o poveste, sau să mă confrunt cu un public. Nu, am sentimentul, aș avea sentimentul că fac un produs audiovizual printre milioane de altele și ca zbaterea sau efortul pe care îl faci ca acest produs audiovizual să fie cât de cât vizibil, este mai mare decât efortul creației. Și atunci nu prea mai e interesant.

 

Inflație de filme. Nae Caranfil: „Mi se pare că există prea multă materie audiovizuală”

 

I.V.: De fapt sunt prea multe seriale, prea multe platforme, un foileton nesfârșit care amână un deznodământ?

N.C.: Nu mă deranjează serialul, mă uit cu mare plăcere la seriale, pe unele dintre ele le găsesc net calitativ peste media filmului de ficțiune de lung metraj normal. Nu, mi se pare că există prea multă materie audiovizuală, se bagatelizează sentimentul că vezi imaginea virtuală, nu mai are magia trenului din gara lui Lumière, La Ciotat, trenul acela nu mai vine peste tine, trenul acela face parte dintr-o imensă carieră de căi ferate care se intersectează peste tot și…

 

Nae Caranfil, alergic la publicul de mall?

 

I.V.: TGV-uri de toate…

N.C.: De toate… da… dar ideea de a mai face o meserie de elită, oarecum, intens creativă, că tu construiești lumi ale tale pe care le împărtășești, pe urmă, celorlalți, nu mai există, deoarece lumile pe care le creezi nu mai ajung la același tip de public care erai tu, atunci când ai gândit acest vis de a face cinema. Publicul de astăzi e un public consumator și în afara cinefililor înrăiți, care de obicei dau examen și devin ori critici, ori cineaști, ori altceva, publicul de mall, deci cel pe care îl avem la dispoziție, e un public neinteresant, din punctul meu de vedere.

De ce în copilărie Nae Caranfil voia neapărat să fie căpitan? „Neapărat, gradul de căpitan, da.”

 

I.V.: De unde pasiunea asta de a visa, de a construi lumi? „Cinema Paradiso” pentru Nae Caranfil când a fost?

N.C.: Nu aș putea să spun exact momentul. Cred că el s-a desfășurat pe parcursul unor ani din copilărie.  Văzând filmele, fiind imersat în vizionări de filme, de cinema, alături de taică-meu, inițial, ca orice copil, m-am identificat cu eroii, eroii, adevărați eroi, în sensul de Cowboy, Winetoo…

I.V.: Western-urile…

N.C.: Nu numai, dar mă rog… Roger Moore, Bond-uri, și mă visam un erou de film. Nu problematizasem, nu conștientizasem ideea de a confecționa un film. Voiam să fiu un erou din filmul acela. Și în general voiam să fiu căpitan, văzusem gradul de căpitan, nu general, nu locotenent, căpitan, asta voiam să fiu… am oscilat între căpitan de miliție, căpitan de marină, căpitan de armată, cam asta.

 

Nae Caranfil: „Atunci mi-am dat seama că asta aș vrea să fiu. Omul care face cârpă de praf din Giuliano Gemma!”

 

I.V.: Voiați să fiți căpitan.

N.C.: Neapărat, gradul de căpitan, da. După care este povestea pe care am mai spus-o cu multe alte ocazii, când taică-miu m-a întrebat ce vreau să mă fac când o să fiu mare, și eu am răspuns Giuliano Gemma. Era un actor italian care juca în acele celebre și ironizate westernuri spaghetti. Westernuri făcute în Italia, de multe ori vorbite în italiană, deși se petreceau în Far West, iar actorul fetiș al acestor westernuri, după Clint Eastwood, era Giuliano Gemma. La noi, majoritatea filmelor cu Giuliano Gemma ajungeau, și eu am zis că vreau să mă fac Giuliano Gemma. Răspunsul a venit din partea lui taică-miu: „Dar tu știi că există cineva, nevăzut în film, care poate să îl facă praf pe Giuliano Gemma? Care poate să îi spună: Giuliano, ești prost! Giuliano, mai facem o dată? Giuliano, mai tare, că nu te auzim! Giuliano, mai rar, că nu se înțelege ce spui! Giuliano, te dau afară din film?” Cum? Nu există. Acel personaj nu există. Dacă ar exista așa ceva, acel personaj s-ar trezi cu un glonte între ochi. Și atunci mi-a zis: „Există acel personaj, se cheamă regizor, și care uite așa face cu Giuliano, îl ia de aici și îl pune acolo, îl ia de acolo și în pune înapoi.” Atunci mi-am dat seama că asta aș vrea să fiu. Omul care face cârpă de praf din Giuliano Gemma!

 

„Vârstele peliculei”, cu Ionuț Vulpescu și Nae Caranfil: ce ne facem cu cinematografia 4D, 5 D… 8D?!

 

I.V.: Ascultându-vă, și vorbind și de sfârșitul de secol XIX, cu Frații Lumière, cu Lyonul și cu La Ciotat, cu primul cinematograf din lume, 1895, cred, și până în actualitatea noastră, îmi dau seama cât de actual e titlul dat de tatăl dvs., „Vârstele peliculei”. Trăim cu adevărat în vârstele peliculei.

N.C.: Exact!

I.V.: Doar că acele vârste erau filmul mut, eroii care nu vorbeau, până la momentul anilor de glorie, cinematografia italiană, franceză, anii ’60-’70, acum noi trăim cumva în postlumile astea.

N.C.: Cinema 5D, 8D…

 

De ce dacă ar lua viața de la capăt astăzi Nae Caranfil ar alege altceva decât cinematografia?

 

I.V.: Mai poate fi un moment revoluționar, mai poate veni ceva după asta? După ce trăim noi azi?

N.C.: Nu știu, de acea spuneam că eu nu aș mai alege cinemaul dacă aș avea 20 de ani azi. Dar de fapt, aș spune altfel: nu aș mai alege să fiu autor de film. Dar aș putea să fiu fascinat de altceva. Să rămân în domeniul cinema dar să fac o meserie adiacentă. Adică să fiu ori compozitor de muzică de film, ori monteur, editor, adică o meserie care să ne dea poate la fel de multe și mari satisfacții, dar pe care să o pot profesa constant, fără hiatusuri de ani de zile între un proiect și următorul, și în care să am o rigoare a muncii care să îmi dea mai mult echilibru. Sau poate aș alege o carieră, dar alta decât cinematografia.

 

Caranfil despre teatru ca experiență dureroasă: „Teatrul e frustrant pentru mine. Până se degradează, ar putea ani de zile să se joace. Nu pot să asist la așa ceva

 

I.V.: Sau ați putea merge spre teatru, nu? Că ați regizat câteva piese, una a avut un mare succes la Teatrul Național, în urmă cu câțiva ani, „Papagalul mut”.

N.C.: Da, da… aș putea și asta, dar teatrul e frustrant pentru mine, din cauza faptului că spectacolul e efemer, și nu neapărat că e efemer și la un moment dat moare, ci că până moare stă ani de zile într-o agonie. Până se degradează, ar putea ani de zile să se joace. Ori chestia asta, pentru mine, e o experiență dureroasă, nu pot să asist la așa ceva.

 

Planul B pentru Nae Caranfil: „Să devin un alt Frank Sinatra

 

I.V.: Deci între teatru și film, rămâneți cu filmul.

N.C.: Da. Reiau, dacă aș avea 20 de ani în 2024, aș putea să mă gândesc și la literatură, de pildă, să scriu beletristică, sau să cânt, să devin un alt Frank Sinatra, da… așa, am aruncat rapid două-trei alternative.

I.V.: Aveți un model în film sau în literatură? Autorul favorit din literatură și maestrul din film; e cineva care v-a influențat?

N.C.: Toți cei pe care i-am enumerat, dar, nu știu, m-aș gândi și la Charlie Chaplin, de exemplu, de la care am învățat enorm de mult.

 

Caranfil despre lecția lui Chaplin: „Cum să faci comedie din lucruri care dor?” Despre timpul în care „nu se dormea sub poduri, nu se fura mâncare de oriunde, din coșul de gunoi, ca să ai ce da unui câine”

 

I.V.: Ce ați învățat de la Charlie Chaplin?

N.C.: Cum să faci comedie din lucruri care dor? Acum luăm Chaplin for granted, îl luăm de-a gata, pentru că e un personaj atât de…sau o personalitate atât de iconică sau a influențat atât de multă lume în jurul lui, dar nu ne punem în situația de a imagina ce a însemnat apariția personajului The Tramp, Vagabondul, Charlie, în anii de început ai filmului. Un om care făcea comedie dintr-o materie numită foame. Să intrăm în momentul acela: comediile erau în general, și în teatru, și în film, până să apară Chaplin cel mare, vorbesc de Chaplinul matur al anilor de maturitate, comediile erau niște farse, niște vodeviluri, care se petrecea de cele mai multe ori în casele unor oameni bogați, existau servitorii care trăiau în casa stăpânilor și își băteau joc de ei, erau, exista o critică socială. Dar ea era la nivel de case boierești, de mariaje făcute cu voie sau fără voie, de cucerirea fetei din toate mijloacele, dar nu se dormea pe străzi, nu se dormea sub poduri, nu se fura mâncare de oriunde, din coșul de gunoi, ca să ai ce da unui câine. Acest repertoriu de comedie nu exista, nicăieri, în nicio artă, înaintea lui Charlie Chaplin. Și de atunci în majoritatea filmelor pe care le-am făcut, am încercat să lucrez cu materie serioasă. Cu elemente de dramă, pe care să le transform și să le transfigurez comic. Și în general asta mi se pare interesant, asta mă stimulează. Nu m-ar stimula absolut deloc să fac o comedie gratuită oricât de spectaculoasă sau de șampanie ar fi dacă ar trebui să recurg la ceea ce eu numesc repertoriu. Comedia-repertoriu. Qui-pro-quo-uri, obiecte schimbate din greșeală, lucruri de genul acesta, deci comedii la care râzi sănătos și gratuit. Nu mă prea interesează. Mă interesează comediile alea care ți se opresc în gât.

 

La ce se gândea Caranfil când a scris replica din „Asfalt Tango”: „Sunt convins că atunci când tu și nevastă-ta faceți sex apar focuri de artificii pe cer iar strigătele voastre se aud până la Paris.”

 

I.V.: Șampania aia de la sfârșit din „Asfalt Tango”, artificiile alea…

N.C.: Da, da…

I.V.: Cum, ce înseamnă artificiile de la sfârșitul „Asfalt Tango”?

N.C.: Nu sunt chiar la sfârșit, sunt în partea finală a filmului, dar, mă rog…

I.V.: Eu pun cu oarecare naivitate întrebarea pe care mi-o puneam foarte serios în 1995 când am văzut pentru prima dată filmul.

N.C.: Acolo Charlotte Rampling are o replică, i-o spune lui Mircea Diaconu, ironic: „Sunt convins că atunci când tu și nevastă-ta faceți sex apar focuri de artificii pe cer iar strigătele voastre se aud până la Paris.” Și Diaconu îi răspunde: „Așa vedeți dvs. sexul, cu focuri de artificii și strigăte?” Și în momentul, mult mai târziu în film, în care are loc confruntarea finală între Diaconu și Charlotte Rampling, și această confruntare se finalizează cu o partidă de amor, atunci, pentru că suntem și în 14 iulie și deci este ziua Franței, atunci, într-adevăr, pe cerul Franței sunt artificii și toată lumea strigă.

 

Nae Caranfil, antiteoretic: „tragicomedie, dramedie…”

 

I.V.: Când comedia devine tragedie sau când tragedia se transformă în comedie? Care e granița?

N.C.: Eh, nu se poate desena granița asta, o simți pe undeva. Eu zic că, mă rog, tragicomedie, dramedie, sunt tot felul de genuri intermediare, nu știu, e o chestie care mă bagă într-un teritoriu de teorie în care în general nu vreau să mă bag, deoarece consider că dacă încep să mă gândesc teoretic la ceva, usuc. Usuc planta.

I.V.: Viața bate filmul?

N.C.: Mmm, viața e plină de momente banale, deci eu prefer filmul. Unul din motivele care m-au îndreptat către film e să creez universuri mai palpitante decât îmi oferă viața.

 

Cea mai tristă zi din viața lui Nae Caranfil. Cine îi mutilase filmul „Closer to the Moon?”: „Era chiar de ziua mea…”

 

I.V.: Care e cea mai frumoasă zi din viața dvs.?

N.C.: Cred că dimineața în care după o noapte de călătorie pe tren am ajuns la Cannes, cu primul film, și ne-am dus să ne cazăm. Eram eu, cei doi producători, actrița principală din film și taică-meu.

I.V.: Dar cea mai tristă zi?

N.C.: Cea mai tristă zi e ziua în care, fiind 7 septembrie 2012, când am împlinit vreo 52 de ani, și am primit cadou un DVD. Și DVD-ul acesta conținea… era un cadou care nu îmi fusese trimis ca un cadou. Omul care îl trimisese nu știa  că e ziua mea. Omul care trimisese acest DVD era producătorul filmului „Closer to the Moon”. Și DVD-ul respectiv conținea montajul filmului meu, făcut de el, la Los Angeles, și care nu mai semăna absolut deloc cu ce voiam sau ce vrusesem eu să exprim. Și l-am văzut, încercam minut cu minut, să mă autoamăgesc, „Hai că nu e așa de grav, hai că asta, cât de cât, se poate accepta” Dar cu cât avansam în vizionarea filmului îmi dădeam seama că acolo e un câmp plin de cadavre. Omul acesta luase, cum fac copiii de multe ori, luase o păpușă, îi rupsese mâinile și picioarele și capul și îi punea membrele la loc, dar le încurcase.

I.V.: Vă mutilase filmul.

N.C.: Da, da… acolo am simțit că urmează o perioadă în care voi intra în depresie. Dar a fost o poveste cu final fericit. Până la capăt. Dar până la capăt, alt gen, a însemnat un an.

 

Ce regretă Nae Caranfil?

 

I.V.: E ceva ce regretați vreun moment, când ați fi putut face altfel?

N.C.: Da, sunt prea multe acestea. În general, nu neapărat opțiuni de cineast, de manufacturier de film, cât opțiuni de viață. Sunt foarte multe pe care le regret. Întotdeauna, fiind…

I.V.: Mai multe decât filmele.

N.C.: Da, mult mai multe. Fiind un lucrător în ficțiune, îmi place tot timpul să îmi imaginez: „Dar dacă nu aș fi făcut mișcarea aia?” Dintr-o dată văd un film. Nu merge ca film. Dar în capul meu se creează un film despre ce s-ar fi întâmplat, despre ce alte capcane aș fi evitat sau aș fi putut să evit în momentul în care aș fi făcut o greșeală pe care atunci o consideram probabil cea mai bună soluție.

 

De ce crede Nae Caranfil că tatăl lui nu a fost un Gică Contra?

 

I.V.: La ce țineți cel mai mult în viață? Care e crezul cel mai tare, cel mai puternic, al lui Nae Caranfil?

N.C.: Cred că independența spiritului. Asta e o chestie care mi-a fost transmisă de către taică-meu. El în calitate de critic de film făcea notă aparte pentru că nu intra sau refuza să intre în turmă. Ceea ce nu îl făcea neapărat un Gică-Contra. Dar de multe ori când exista un consens în bula cinematografică bucureșteană din acele vremuri, un consens față de un anume film, negativ sau pozitiv, dacă nu era consens, putea să facă notă discordantă și să scrie altfel. Asta s-a întâmplat, de exemplu, la „Reconstituirea” lui Pintilie. Asta, ideea de a nu te autonivela ca personalitate, pentru că e foarte comod să fii de părerea celor din bula ta. Și atunci ești prietenul tuturor, toți sunt prietenii tăi și e extrem de confortabil.

I.V.: Are Călinescu o vorbă: un om care se înțelege bine cu toată lumea e lipsit de personalitate.

N.C.: Iată! Da!

I.V.: L-a costat independența spiritului?

N.C.: Da, eu cred că da. Da și nu! Deoarece cu timpul lucrurile se cern și independența spiritului l-a făcut respectat și în ultima parte, în ultimele decenii era privit ca un reper important și pentru faptul că nu se lăsase nivelat de gustul comun.

 

Nae Caranfil: „Nu, nu m-am izolat, așa a fost. Așa au fost zarurile aruncate.”

 

I.V.: Poți să reușești dacă ești lup singuratic, dacă ești pe drumul tău? Ne întoarcem la Frank Sinatra și My way. Nu cred că e întâmplător.

N.C.: Frank Sinatra detesta această piesă muzicală, My way. Nu știu. Nu ești lup singuratic pentru că îți dorești sau îți propui, ci pentru că așa se așază astrele în jurul tău. Nu pot să spun dacă nu mi-ar fi fost mult  mai bine, dacă aș fi fost parte din acest val românesc. Poate că aș fi fost și eu un abonat al festivalurilor importante astăzi, dar nu s-a întâmplat așa și nu am de ce să chestionez acest lucru, pentru că nu a fost dintr-o opțiune personală, a mea, oare a fost bine că m-am izolat? Nu, nu m-am izolat, așa a fost. Așa au fost zarurile aruncate.

I.V.: Din ce trebuie să fie făcută prietenia ca să reziste în timp?

N.C.: Din foarte… grea întrebarea asta, habar nu am. Nu știu… din multe lucruri, în primul rând din sinceritate, din onestitate, trebuie să ai certitudinea că prietenul tău nu te minte, și dacă spune ceva neplăcut, nu o face pentru ca să te rănească.

 

Nae Caranfil șochează: individualismul l-a trimis „la dreapta” spectrului politic

 

I.V.: Am vorbit mai devreme despre teme sociale, despre influența socialului în filme. Nu e o întrebare politică, dar ca temă, ca viziune: creatorul Nae Caranfil se consideră mai degrabă la stânga sau la dreapta spectrului politic?

N.C.: La dreapta, la dreapta…

I.V.: Care e valoarea care vă plasează la dreapta?

N.C.: Individualitatea. Individualismul, dacă putem să îi spunem așa și sentimentul că nu am de oferit un discurs celor din jurul meu, o lecție sau o predică, nu vreau să îi schimb pe cei din jurul meu. Vreau să mă construiesc pe mine, în interiorul meu, cât mai reușit. Nu cred că pot și nici nu cred că îmi doresc să schimb pe cineva sau să ofer soluții popoarelor din punctul ăsta de vedere. Lucrul ăsta mă plasează oarecum în spectrul dreptei.

 

Disconfortul lui Nae Caranfil: „Sentimentul că trăiești printre oameni care și-au construit cariere, respect, discursuri, reputații pe niște discursuri fragile, slabe, preluate de la alții”

N.C.: Mai e ceva ce mă deranjează și m-a deranjat mai mult decât oricând în trecut. Impostura. O văd peste tot și e crâncenă. Sentimentul că trăiești printre oameni care și-au construit cariere, respect, discursuri, reputații pe niște discursuri fragile, slabe, preluate de la alții, netrecute prin filtrul propriu, dar care dau bine, sunt vandabile, se cer pe piață. Or aici am o problemă cu foarte multe lucruri care se întâmplă în cinema în general, unde am sentimentul că un cineast veritabil apare din ce în ce mai rar. Mai toți sunt înregimentați. Asta mă deranjează în mod special în spectrul de stânga al politicii, înregimentarea.

I.V.: Bun… aici discuția despre stânga și dreapta…

N.C.: Putem să depășim…

 

Caranfil, alergic la filmul de propagandă: „Pentru mine e înfricoșător să mă uit în jurul meu la această viziune asupra lucrurilor și asupra artei.”

 

I.V.: Nu, nu, e importantă… cumva, mai cu seamă că filmul nu trebuie să fie propagandă.

N.C.: Iarăși, ceva care deranjează, filmul care începe să fie tot mai mult propagandă. Discursurile noi, nu? Progresiste! Care transformă opera de artă într-un canal de comunicare politic mai… nu înțeleg, ne întoarcem în anii ’50 la proletcultism, la momentul în care arta trebuie să fie justă, personajele trebuie să fie tipice. Pentru mine e înfricoșător să mă uit în jurul meu la această viziune asupra lucrurilor și asupra artei.

I.V.: Ce vă mai deranjează în afara imposturii în România?

N.C.: Nu numai în România! O văd peste tot! Ar fi ușor dacă ar fi numai în România?

 

Nae Caranfil despre primirea titlului de Doctor Honoris Causa de la UNATC: „Mi s-a părut o ceremonie simpatică. Simțeam că se scurg apele de pe mine și nu neapărat de emoție, cât de cald”

 

I.V.: Cum ați primit titlul de Doctor Honoris Causa la 40 de ani de la momentul în care ați absolvit facultatea, la UNATC?

N.C.: Mă rog, cu curiozitate. Mi s-a părut o ceremonie simpatică. Și cu o oarecare suferință fizică, pentru că acel costum îmbrăcat peste un costum pe care deja îl purtam făcea să fie foarte cald și să transpir. În momentul în care a trebuit să exprim și eu un discorșel de acceptare mi-a fost foarte greu pentru că simțeam că se scurg apele de pe mine și nu neapărat de emoție, cât de cald. Dar aveam și emoții.

I.V.: Ce le-ați spus, așa, într-o frază?

N.C.: Nu pot să bag într-o frază, că am făcut un fel de zig-zag. Un fel de flux al amintirilor. Treceam de la una la alta, proustian, aproape, aș zice. Am înlănțuit câteva episoade în ordine cronologică, dar care au fost definitorii pentru cine sunt astăzi.

I.V.: Un scenariu în căutarea timpului pierdut.

N.C.: Da!

I.V.: Domnule Caranfil, vă mulțumesc mult pentru acest dialog.

N.C.: Mulțumesc și eu!

I.V.: În final aș vrea să adresați un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcastul meu, mulți dintre ei cinefili, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

N.C.: Pot să îmi iau un timp de gândire?

I.V.: Sigur, nu suntem în direct, da.

N.C.: Un sfat, deci.

 

Nae Caranfil către marele public cinefil: „Mai sunt încă săli care pot fi de-mall-izate”

 

I.V.: Un gând, un mesaj, pentru cei care se uită la podcast. Un mesaj de final, o idee, nu ca la Doctor Honoris Causa, mai scurt…

N.C.: O să fie oarecum banal, dar sunt cineast, nu am cum să spun altceva decât că îi îndemn pe toți să meargă la cinema, în sala de cinema, și să vadă filme cu public lângă ei, frecându-se de umărul vecinului. Și dacă se poate nu la mall, mai sunt încă săli care pot fi demallizate, pentru că ușor-ușor, dacă acest reflex revine printre amatorii de cinema în România, lucrul acesta va schimba în mod misterios, explicabil, dar în bine, peisajul cinematografic și producția cinematografică românească.

I.V.: Vă mulțumesc mult.

N.C.: Cu mare plăcere!

Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!