Cât de scârboasă e lumea, ce răi sunt oamenii, spuse ea

 

Cât de scârboasă e lumea,
Ce răi sunt oamenii, spuse ea, culcușită la pieptul meu,
Luna își muta în ăst timp coviltirul pe cer,
Lătrau cățeii pământului în culcușul lor astral,
Ceara se topea pe lumânările morților din Amatrice
Și ea se încăpățâna să spere că o lume mai bună va veni

Ce înțelegi tu, am întrebat-o, mutându-i buclele de pe brațul meu
Cel care amorțise, pe celălalt, ca de pe o creangă pe alta
O gutuie aromată,
Ce înțelegi tu…
Ei, asta-i, mi-a spus, aproape intrigată de banalitatea întrebării,
Ei asta-i, orice om știe că o lume mai bună
E atunci când…
Când ce, am replicat eu, precipitat și curios,
Ca un jder adulmecând altă intrare în vizuina zilei de mâine?

Distribuie prietenilor

Și atunci am înțeles că nici ea, nici eu, nici nimeni
Nu știm din ce e plămădită lumea visată,
N-avem creion s-o desenăm…

Să nu mai moară copiii sub tavanul camerelor în care s-au jucat?
Prea multe pălării mari peste capete mici, politice mai ales?
Să nu ne mai calce mașina pe zebra asasină a șoselei?
Să se împartă echitabil norocul?
Să moară doar cei vrednici de pedeapsa morții?
Tu să ai o rochie albastră
Din borangic unic,
Iar eu să mă îmbrac în veșnicele pijamale roz ale stelelor?
Băbuța din colț să ne spună la infinit că arătăm bine amândoi,
Primarul să ne aprobe o căruță de lemne,
Iar rudele noastre să se prefacă atât de mult că ne iubesc
Încât să uite ura strânsă ca un lasou la oblânc și chiar să ne iubească?

Cât de scârboasă e lumea,
Ce răi sunt oamenii, spuse ea, culcușită la pieptul meu…
Luna își muta în ăst timp coviltirul pe cer
Lătrau cățeii pământului în culcușul lor astral
Ceara se topea pe lumânările morților din Amatrice
Și ea se încăpățâna să spere că o lume mai bună va veni
Lucian Avramescu, 28 august 2016, Sângeru