Eugen Blaga: Un altfel de artist

 

Am mai scris despre Grigore Leșe. L-am și cunoscut, într-unul din tîrgurile de antichități ale toamnei. De ani îi umăresc evoluțiile, creșterile, modul de exprimare artistică, turneele, efortul uriaș pe care-l face pentru a fi prezent acolo unde se întîmplă ceva în lumea artistică, în zonele de promovare a elementelor culturale tradiționale, de a se promova pe sine și, în mod evident și justificat, de a cîștiga bani. Îi mai admir, ca mulți alții, ținutele remarcabile, extrem de personale și curajos promovate, nicidecum autentic țărănești, ci mai degrabă expresia stilizată a portului țărănesc dintr-o anumită zonă, preluînd repere semnificative ale liniilor și desenului din vestimentația românească. Se remarcă și o anumită mistificare voluntară a unor componente ale vestimentației, cum ar fi încălțările tradiționale înlocuite cu moderne botine din pielea cea mai fină, apoi celebra sa pălărie, întotdeauna cea tradițională, locală în aparițiile publice, dar nu și în aparițiile dincolo de scenă sau micul ecran, înlocuită cu o frumoasă pălărie andaluză. Apoi deja celebra și arhicunoscuta sa geantă de umăr, din piele bună de vită, s-a substituit traistei din lînă țesută în casă. Cu siguranță, este meritoriu efortul artistului de a promova, și sub această formă, portul tradițional românesc, de a da semnale celor care nu au văzut vreodată un port țărănesc, sau de a le împrospăta memoria afectivă celor care l-a uitat și, de ce nu, pentru a atrage atenția asupra sa din varii motive, dar, probabil, și din considerente pecuniare/mercantile sau cum ar dori să le spună, într-o vreme în care artiștii, chiar și marii artiști fac eforturi uriașe pentru a supraviețui. A propos, acum cîteva zile, o frumoasă și extrem de talentată actriță a uneia dintre cele mai rafinate scene bucureștene ne spunea că teatrul a devenit pentru artistă un hobby, atîta vreme cît nu poți supraviețui cu banii pe care îi livrează casieria instituției.
Sînt doar mici și nesemnificative remarci făcute la adresa unei prezențe la care ținem, care ne-a fascinat cu mulți ani în urmă și tocmai de aceea am încercat să-l deslușim.
La anteriorul Tîrg de carte Gaudeaumus, în mod nedrept, a trecut fără a fi remarcată cartea celui care, iată, de cîteva decenii, a rămas unul dintre ultimii păstrători ai autenticităţii româneşti, şi l-am numit, din nou, pe licenţiatul și doctorul în muzică, cu o teză unică la noi, Horea din grumaz. Consideraţii teoretice şi practice ale interpretării genului dintr-o perspectivă stilistică, ce a abordat un domeniu necercetat de nimeni pînă la el.
Cartea, despre care nu a vorbit nimeni la tîrg și nici după, are un titlu provocator: Acum știu cine sunt.
Autorul, Grigore Leșe, mic la stat, mare la sfat, strănepotul lui Grigore, cel care-i dădea să mănînce slănină ca să facă chept, nepotul Varvarei, fiul Năstăsiei, cel care, de mic, a iubit pîrîul Şatra, Dobricul Lăpuşului, urcînd la Zmeurar cu bunicul, care l-a învățat să horească.
Nu a scris prea mult pînă la această carte. A preferat să cînte, să-și plîngă dorurile şi, abia apoi, să ne arate și nouă ce ştie el să facă mai bine. Adică să cînte, să ne povestească, cum numai el ştie să o facă, despre satul românesc cel adevărat, despre cîntece, despre tristeţe, despre pădure şi flori, despre animalele pădurii, despre oamenii simpli și cu credință, despre oamenii cinstiţi, nepoluaţi de mizeria ce a murdărit viaţa, cîntul, obiceiurile vechi și adevărate ale acestui minunat popor, despre vremurile de demult, trecute, despre care puțini păstrători mai sînt. Grigore este, poate, ultimul dintre aceștia.
Și ne mai spune ceva foarte important Grigore Leșe. Ceva ce nu ne-a mai spus nimeni. Poate că alții nu au știut, sau poate că nu au avut curajul a ne spune. Sau poate că nu au vrut să distrugă miturile. Sau, poate, pentru toate acestea la un loc. Ne mai spune că muzica adevărată, cea autentică, nu este muzica populară, ci muzica țărănească. Tocmai de aceea, în cea de-a patra parte a cărții – Însemnări – atunci cînd scrie despre cercurile ocrotitoare ale Mariei lui Moș Tănase, artista este contestată: „Multe a împlinit Maria Tănase, dar un singur lucru i-a rămas neîmplinit: muzicele țărănești. Nu era din lumea lor, le-a învățat de la intelectuali. Dar nici ei nu cunoșteau pînă la capăt măsura muzicelor orale. Maria Tănase nu este oglinda muzicelor țărănești, iar astăzi ne este prezentată ca o imagine fidelă a ei. Greșit”…. Și apoi concluzionează: „E greu să fii ce nu poți fi.”
Pentru Grigore Leșe, muzica țărănească pe care o cultivă peste tot, în țară și în lume, nu este un fenomen izolat. Muzica noastră nu este ruptă de lume. Instrumentele noastre vechi, autentice, primitive, create de om din trestiile din smîrcuri, din lemnul brazilor ce au îmbrăcat, cîndva, maiestuos și tandru, frumusețile ascunse ale țării, din firele de păr luate din coamele cailor sălbatici pe care doar noi știam să-i facem să ne iubească, nici ele nu sînt anonime. Virginalul, clavicordul, țitera, teorba, lăuta, harpsicordul, chitara sau ghitara, viela, dar mai ales naiul, numit în vechime muscal sau mascal, sau flautul lui Pan, sau fistulă de către romani, cea mai veche orgă, cum o numește Grigore Paslușnicu în monumentala și neștiuta sa Istorie a muzicei românești, apărută în anul 1928, cu o prefață de Nicolae Iorga, crota, viela cub trei coarde, rebecul, violina-harpă, inventată de Gr.Sturza, apoi lăuta sau scripca, dibla sau citera la care cîntau lăutari, viorari, scripcari, citerași, ighidiși și zicălași și, mai tîrziu, muzicanți, nu sînt cu nimic diferite ca sonoritate de instrumentele folosite în trecut și în unele locuri și astăzi, de către muzicanții/muzicienii orientali din muzica bulgărească, evreiască, din cea sacră orientală, în general din muzicile străvechi. Nu de puține ori am ascultat pe scenele noastre sonoritățile lui Leșe ce, parcă, aparțineau altor lumi. Am remarcat, laolaltă, ca într-o horă a lumii, chipuri, instrumente, sunete, muzici venite din alte veacuri. Și nu mică ne-a fost mirarea cînd am aflat originile celor care s-au alăturat, nu se știe prin ce miracol, muzicii lui Grigore Leșe. Credem cu convingere că muzica lui Grigore Leșe este aceeași cu muzica lui Dimitrie Cantemir, pusă pe notele de el inventate, în jurul anului 1700. Tot la fel de bine putem asemăna sonoritatea sa cu a folkului celtique, ar korrigan, înregistrată în studiourile Fremontel. Nu o dată Grigore s-a înfrățit cu alții ca el, dar proveniți din alte colțuri ale pămîntului, de acolo unde, ca și aici, limbajul este același, instrumentele se aseamănă, asociindu-se în band-uri cu oameni/instrumentiști, care, în ciuda diferențelor profunde dintre culturi, comunică prin simbolistica muzicii, pe care, fie-ne permis, o numim, întotdeauna, sacră.
„Horirea din grumaz e veche de cînd lumea, amintind de incantațiile șamanice, însă nu se poate tăgădui faptul că melosul ei amintește de cîntarea liturgică psalmodiată, de sorginte bizantină: interiorizată, profundă, transcendentă. Ritmul tînguit al horii din grumaz, textele lungi și repetitive dau senzația de curgere perpetuă, de înălțare și coborîre, de moarte și renaștere, de despărțire și regăsire, de drum sinuos și zbor nesfîrșit. Horea din grumaz este dincolo de muzică”, o spune cu convingere muzicianul (pag.73).
Și mai remarcă Grigore, în cartea sa, singurătatea celui care horește. Țăranul cîntă horea din grumaz numai de unul singur, numai în liniștea și suferința sa. Pentru că, trebuie să se știe, doar atunci cînd are o supărare, un necaz, doar atunci țăranul horea din grumaz, doar atunci horea izbucnește, se prăvălește peste om, fiindu-i sprijin, făcîndu-l să uite, făcîndu-l să se apere de rele, de păcate, de zdrobirea și suferința trupului și a sufletului. Țăranul, în viziunea lui Leșe, a preluat în horea sa din grumaz credințele și practicile cu character magic-religios, avînd scopul de a susține, de a promova interesul pentru activitățile agrare (Ion Chelcea, Agricultura la Români, Edit.Univ.Pitești, 2010, pg.285). Oamenii, spune Leșe în cartea sa, cîntă de Crăciun tocmai pentru a fi mai buni, pentru a se depărta de rău și gîndurile rele, de dușmănii, de invidie, de suferința pe care o poți pricinui altuia atunci cînd ești mînat nu de cele sfinte. Țăranul a înțeles, se pare, cu mult înainte, ceea ce nota nu altcineva decît Bertolt Brecht: cît de obositor este să fii rău. Și atunci omul face cea mai minunată rugă, cîntă colinde. Oare astăzi mai simțim acest lucru, oare în spatele colindelor noastre urbane mai stau doar gîndurile și lucrurile sfinte? Există un singur loc în lume, se pare, unde horea nu se cîntă de unul singur, folosind doar formele polifonico-armonice populare străvechi. Acel loc este Macedonia, unde țăranul horește doar în grup.
Așa cum credea Platon, „ …Oamenii primelor timpuri erau mai buni decît noi și mai aproape de zei”. La fel crede și Leșe. Deși nu o proclamă, Leșe, se pare, este marcat, nu stăpînit, de sentimentul decadenței vieții, în general, dar, cu certitudine, a satului românesc, a muzicii țărănești. Caracterul destructiv al implacabilului timp, fatalitatea declinului sînt motivele invocate și de alți mari gînditori ca ”motive ale tuturor marilor tradiții mitico-religioase, de la noțiunea indiană de vîrstă a lui Kali pînă la viziunile terifiante despre corupție și păcat transmise de profeții evrei…” (Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității, Polirom, 2005, pg.151). Muzica, spune Leșe, a decăzut în folclor odată cu apariția difuzorului în casele oamenilor. și, din nefericire, a început să fie asimilată. Se frămînta, cu mai bine de 50 de ani înainte, viitorul României, viitorul muzicii decadente. Mai tîrziu, spune tot el, în muzică au apărut eșuații, numindu-se etnologi, etnomuzicologi, fără să aibă vreo legătură directă cu satul. Mai mult, aceștia s-au refugiat în zona memoriei orale și au încercat să aplice muzicii țărănești norme și criterii specifice muzicii clasice. Așa au apărut compoziții folclorizate, interpretări în manieră clasică, dansuri coregrafiate.
Cartea este presărată, nu întîmplător, cu semne. Ilustrațiile Angelei Rotaru preiau motivele tradiționale românești culese de Ioana Corduneanu. Fiecare pagină are semne. Nu alese întîmplător, pentru că, la fel ca într-o partitură muzicală, semnele din partea de jos a textului se armonizează, fac corp comun cu textul, cu conținutul lui.
Cu alte cuvinte, cartea lui Grigore Leșe este un eveniment, deși, paradoxal, nu a fost un eveniment, așa cum evenimente sînt toate prezențele sale publice, indiferent unde se petrec, în țară, pe marile scene, sau cum o face în afara hotarelor țării.
Am urmărit, cu doar cîteva zile în urmă, într-o zi de duminică, 9 noiembrie, pe canalul doi, un canal din ce în ce mai interesant al bătrînei noastre Televiziuni Române, emisiunea la care trudește de mai multă vreme eroul nostru. Este o altă ambiție a sa, prin care vrea să aducă, și prin această atît de penetrantă manieră, folclorul, muzica autentic țărănească, în atenția și inimile noastre.
Din păcate, însă, calitățile de realizator de televiziune ale lui Grigore Leșe sînt sub valoarea celorlate modalități de exprimare și mult sub standardul, constant ridicat, al exprimării sale artistice tradiționale și consacrate. Emisiunea nu a fost nici mai bună, dar nici mai rea decît altele.
A avut invitați. Lăutari autentici, muzică de fanfară tradițională, din satul Forăști, acolo unde, pînă nu demult, se juca la nunți după fanfară. Acum, ne mărturiseau instrumentiștii, nu prea se mai joacă, acum „vedeți, au venit manelele și oamenii dansează acum manele”. Emisiunea a fost agrementată cu interesantele puncte de vedere ale criticului Pavel Șușară și ale unui tînăr artist plastic. Cu siguranță, se pot comenta unele din aserțiunile celor doi și mai ales ale cunoscutului critic. Unele extrem de interesante, ce au deslușit elemente de istorie a instrumentelor, considerații despre organizarea socială comunitară, despre semnificațiile muzicii în viața comunității în toate etapele semnificative ale vieții. De la goarna traumatizantă din armată, la goarna ce mobiliza pompierii, apoi la goarna ce anunța în sat sosirea vestitorului, a celui ce propaga deciziile înțelepților sau ale autorităților ce administrau în veacurile trecute, pînă la goarna din fanfarele rurale, cu instrumente metalice transmise din generație în generație.
Din păcate, intențiile bune ale realizatorului s-au împotmolit în considerații grăbite, de cele mai multe ori superficiale care, de cele mai multe ori, au interupt farmecul ce încerca să se așeze între cei din studio și noi, privitorii.
Acesta este Grigore Leșe. Omul de lîngă noi. Ultimul păstrător, așa cum îmi place să-i spun.