Florian Vladacenco: Relatare din calmul parizian

florian vladacencoLocuiesc în Luxemburg de patru ani. Vineri seară, împreună cu familia (soţie, copil mic) am pornit să-mi vizitez sora, medic rezident în Paris.  Ea stă în 14, un soi de Barcelona pariziană. E ora 22, ne apropiem. Ascult muzică în surdină, niciodată radio, deci n-am habar ce se petrece. De regulă nu mă dau în vânt după lucrul franţuzesc, după taxele de autostradă sau limita de viteză.

Parisul, pentru a nu ştiu câta oară, maiestuos. Se circulă lejer, dar parcă ne intersectăm cu prea multe maşini cu girofar. Ce surpriză, într-un oraş cu o criminalitate atât de dinamică!

„Cu siguranţă, bande sârbeşti sau româneşti dau spargeri în 50 de magazine de bijuterii şi mătură totul în 4,6  secunde”, îmi spun. Surâd cumva complice şi calculez cât de ingenioşi sunt hoţii ăştia, deşi gândul mi-e asocial şi oribil.

Distribuie prietenilor

Ajungem la hotel. Mişto boutique-ul, abia aşteptăm dimineaţa şi breakfast-ul fancy. Parisul, cel mai vizitat oraş din lume. Soră-mea apare la pont. Desfigurată. Vorbeşte de explozii. Zâmbesc profetic, deh!, discut de vreun an acelaşi lucru cu colegii mei francezi de stânga. S-au întors băieţii acasă din Irak şi Siria?! Dau deja artificii?!

Nu e de râs, de data asta.

Au murit 60, apoi 100, apoi 129. Preşedintele republicii decretează starea de asediu! E panică! Îmi amintesc de Moromete, din filmul cu Rebengiuc, nu din cartea plină de scuze. Ce înseamnă stare de asediu: „Intră armata, sare poliţia şi trage… Cum a murit ăia la greve, la Griviţa!” Pe-aproape…

Soră-mea îmi povesteşte cum deja colegele ei de la radiologie numără gloanţele sau rămăşiţele de metal din corpurile victimelor. Dau pe Le Figaro, Reuters şi încremenesc! Unde sunt serviciile? Cum e posibil să existe o acţiune de asemenea amploare şi coordonare, pe care să n-o dibuiască nimeni?! Şase atacuri simultane şi atât de diferite. Ce logistică şi câţi oameni trebuie să fi fost implicaţi?! Îmi amintesc de o cifră rotundă: 5.000 de jihadişti francezi au fost înregistraţi oficial de poliţie. Atenţie, doar ăia care şi-au făcut rodajul în Siria şi Irak! Cu toţii sunt monitorizaţi, dar la rândul lor înfiinţează sau fac parte din celule dinamice, de câte cinci-şase indivizi radicalizaţi sau în curs de radicalizare. Cum să monitorizezi atâţia oameni, când ei folosesc sisteme sofisticate, care le protejează identitatea? Îţi trebuie resurse fabuloase! De acum ştim că un procent substanţial din PIB-ul Franţei va ţinti contraterorismul, după cum a anunţat Valls. Dacă asta va însemna îngrădirea democraţiei la care francezii ţin atât de mult, vom vedea.

Pare un asalt după reţeta Bagdad, în timpul insurgenţei sunnite: numeroase atacuri coordonate la milimetru, pentru a obţine cât mai multe victime şi a instaura teroarea în stare pură.

Mă sună un amic să se intereseze de soarta noastră şi încearcă să mă liniştească: „Stai calm, ăia de la St. Denis erau începători, s-au aruncat în aer ca proştii, n-au făcut decât o victimă!”

Mă scoate din minţi calmul din jur! Găsesc o scuză debilă şi ies pe stradă, pe Boulevard Jourdain. Mă reperează un nene middle class care mă crede confratele său. Îmi strânge mâna, aproape că mă îmbrăţişează şi-mi turuie despreMarine Le Pen. I-e frică de ultra-naţionalişti, că vor câştiga alegerile din decembrie. Cică Pétain e copil pe lângă dama asta! Îi răspund că în Europa au existat mii de creştini anti-establishment care n-au avut fascism sau comunism (fiecare occidental cu generaţia lui!) şi s-au regăsit în wahhab-ismul ăsta revelat în califat şi în promisiunea celor 11 fecioare care îi aşteaptă în rai! În consecinţă,  au îmbrăţişat Islamul cel mai toxic.

Minimalizând cumva stupid, care dintre religiile mari mai oferă un atare tip de gang-bang martirilor săi?! Tipul tresare. Accentul meu est-european îl nelinişteşte. Adio, nu mai suntem intimi în suferinţa noastră frăţească! Se gândeşte că-s polonez. E de rău, se schimbă la faţă! Încerc să-l resuscitez mental şi-i spun că-s român. Din lac în puţ! Ce uşurare!…

Rămăsesem ţintuit lângă maşină, deci se uită la număr şi pricepe râzând. „Sunteţi luxemburghez, de fapt?” Nu, nu! Niciodată, în veci! Degeaba. Mă priveşte cum îi privesc luxemburghezii pe elveţieni. Cu invidie! E limpede, îşi imaginează că am bani şi, cum Parisul trăieşte enorm din turism, încearcă s-o facă pe gazda. Vrea să mă conducă la hotel. Nu, mulţumesc!

E deja 23.15.  La TV e război, pe stradă, însă, nimic nu trădează haosul. Barurile sunt deschise, lumea fumează narghilea, beţivii discută aprins. Se aud sirene încontinuu, dar lumea nu pare să fie deranjată. Câtă inconştienţă! Deodată patru maşini de poliţie opresc câţiva băieţi pe scutere. Proteste energice! Arată maghrebian suspecţii. Ah, ce i-aş mai scutura! Pfua, ce reacţie imbecilă! Mi-e ruşine de mine cu adevărat! Câtă ignoranţă! E un impuls bazic, îmi spun. Dacă eu, un personaj mai degrabă bine informat în privinţa subtilităţii evoluţiei islamului militant, gândesc astfel, la ce altceva te poţi aştepta? Mă rog, lăsând self-esteem-ul la o parte, mă întreb cum poate funcţiona un stat modern, ca Franţa, în condiţiile în care trebuie să-şi vâneze propriii cetăţeni, în loc să-i apere?!

Nicio surpriză, nimeni nu aşteaptă revendicarea. Ştim că teroriştii sunt ISIS, cetăţeni francezi. Cu o excepţie, pare că unul dintre ei e o scăpare din valul de refugiaţi sirieni. Poate fi şi o înscenare a teroriştilor pentru a muta atenţia mass-media pe refugiaţi. Poftim, uite paşaportul! Oare cum se face că ceilalţi atacatori n-au lăsat niciun document în urmă?

Sunt luni bune de când Erdogan i-a invitat să invadeze Europa, declanşând o criză umanitară fără precedent. Teoria conspiraţiei se instaurează. Germania, bătrână şi ineficientă, şi-ar fi selectat aproximativ 800.000 dintre refugiaţii cu studii şi abilităţi profesionale şi i-ar fi respins pe ceilalţi. Franţa, în schimb, a acceptat cota de 14% şi vreo 8000-10.000 oameni până acum. Absolut ridicol! Discuţia, în schimb, rămâne relevantă.

Sâmbătă dimineaţă arondismentul 14 se comportă normal, fără urmă de dramatism televizat. Oamenii fac jogging, patiseriile, supermarketurile, tramvaiele funcţionează  normal. Oraşul se împotriveşte terorii, vrea să trăiască normal, să uite că însuşi oamenii lui l-au însângerat! Francezii nu se conformează mesajelor disperate transmise de autorităţi, prin care sunt rugaţi să nu iasă din casă decât dacă este absolut necesar. Fac asta din prostie sau de dragul libertăţii?

O maşină de pompieri se iveşte. Ies câţiva indivizi corpolenţi, echipaţi că Robocop. Ce se petrece?! Hai după ei! În campusul de pe Jourdain se joacă fotbal. Pasional, nene! Cu alunecări şi ţipete. Meseriaşii intră pe teren şi opresc normalitatea. Firescul cotidian al omului care urăşte stresul de la serviciu, dar îşi adoră rutina de duminică ucide respectul pentru sutele de victime. Pompierii nu glumesc, în câteva minute băieţii se evaporă.

N-am închis un ochi toată noaptea! Bono şi-a anulat concertul şi visul de a vedea U2 live s-a năruit! Hollande visează c-a închis graniţele. Ascultându-i discursurile trăsnite susţinute în ultimii ani, înţeleg că afirmaţia se încadrează în normele sale bizare. Omul fusese vizat de un atentat pe Stade de France, în St Denis, un soi de Gaza, Compton şi Ferentari al Parisului. A plecat cum a venit: numărând oi. În general, ocupat cu pompa şi onorurile, pare gol pe dinăuntru. A dat bine prezenţa lui în tribune, dar n-a priceput offside-ul deşi e tactica lui preferată.

Am ajuns în Luxemburg sâmbătă, în jurul orei 13. Evident, graniţele erau deschise. Da, da! Şi cele cu Belgia. Acolo s-a refugiat singurul suspect viu şi direct implicat în atentate, Salah Abdeslam. Trupele speciale l-au prins, au stat cu el la cafea, dar nu l-au reţinut. Ar fi necivilizat să pună la punct un nou Guantanamo, căci  oamenii au drepturi, nu suntem sălbatici! Sictir, vom deveni mai sălbatici, rasişti pe faţă – nu ca până acum, doar în intimitatea căminului (cultural)!  Cum poate Europa să primească sute de mii de oameni fără acte? Pe de altă parte, „noi suntem oameni, nu suntem arabi!” după cum a afirmat banal de controversat Ben Carson.

Graniţele s-au închis abia în dimineaţa de luni. De ce aşa târziu? OK, a fost weekend şi trebuie să respectăm dreptul la odihnă al autorităţilor. La serviciu, drame personale şi iscodiri. Francezii mai elitişti – tipul haute école – vor să lase ipocrizia şi dublul-discurs la o parte şi să creeze un stat de tipul Israelului, cu segregările de rigoare. Au devenit pasionaţi de Bibi Netanyahu, după ce l-au înjurat cu nesaţ anul trecut, pentru Gaza. Pentru aceştia şi pentru mulţi alţii, cele două partide respectabile de centru (stânga/dreapta) au început deja să-şi modifice discursul politic, înţelegând că altfel nu vor face faţă Frontului Naţional.

Mă întreb dacă într-adevăr vor închide graniţele pe termen lung şi cum se vor descurca cei 200.000 de oameni care fac zilnic naveta din Germania, Franţa şi Belgia în Luxemburg, de pildă. Reţeta bulei bunăstării occidentale cotidiene – mâncarea din Germania, hainele din Franţa, vacanţele „ieftine” din Ardenii belgieni – va dispărea? Va fi idealul material european suprimat? Greu de crezut.

Europa birocratică pe axa Bruxelles – Strasbourg – Luxemburg va continua să construiască poli de bunăstare şi cavalerism şi va încerca să mimeze democraţia pură şi umanismul realist, după modelul liberalismului instituţional.

Probabil bulele astea de bunăstare anormală şi maşinile de colecţie scoase în zilele însorite de weekend se vor sparge curând, atunci când cartierele insalubre fizic şi mental din Paris, Bruxelles, Amsterdam, Londra şi câte altele vor realiza că pot teroriza însăşi esenţa ideii de societate.

Sursa constanțanoastră.ro