cine îmbrățișarea te-a învățat,
cum rânduiești stelele
ca zâmbetul uitat
să renască?

când palmele tale
au învățat alfabetul mângâierilor?

căci sufletul femeii
pe coapse, pe sâni și pe buze
se-alintă

cum știi
dragostea s-o declari
în tăceri,
cu spatele la lună?

prea multe întrebări,
așa-i?
pentru o seară nebună

nu-ți calc cămașa,
nu-mi scrii scrisori

nu-ți spun că te iubesc,
nu-mi spui că mă adori

iluzii îmi fac
cum prepari cafeaua în zori,
cu fum de țigară
și râvnite candori

mă-ntorc totuși la întrebări
cum știi frumos să minți,
să mă arăți altcum
pe mine,
întemnițată pe viață-n cea care sunt?

de unde vii
și de ce pleci
acum, când respirația primăverii
a reușit dezghețul inimii
care iar și iar
o ia pe zgură, pe arătură?

cine te-a învățat să fii,
tu, fără nume?

știu, nu exiști
năluca gândului doar
își face de cap
îmbătată de ploaie,
dornică de harțag

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]