trei ani au trecut
și deodată cu ei săgeți multe,
începând cu „săgeata însângerată”,
ultima ta scriere, din 2 decembrie 2021,
către prietenul filosof Dumitru Velea

apoi, ultima dorință scrisă
pe hârtie, în 10 decembrie, alor mei
să vină Vrabia, scriai,
să vii, mă strigau,
plecată fiind un ceas
pentru treburi care ție ți se cuveneau

am alergat, ca mereu,
am alergat în zadar,
căci nimic n-ai mai scris apoi

în afara tăcerii,
nimic n-a mai fost până pe 12,
nimic în afara așteptării,
ultimei îmbrățișări,
definitive, nemiloase

și, totuși, păstrez ca ultime cuvinte
cele spuse dinainte
„cui te las, eu, Vrabie?”

am tăcut atunci,
dar azi îți răspund:
amintirii, Ursu,
amintirii și a tot ceea ce-am fost
în stare a deprinde de la tine,
atât

alt chip, alt nume
cu-asemănarea ta nu-i de găsit
și nici nu caut

dragi cititori, care nu știți
a început demult
o poveste,
într-o duminică de decembrie,
și tot într-o duminică de decembrie
s-a-ncheiat

un Urs și-o Vrabie
de ea s-au bucurat,
fără să se cheme pe nume,
pe prenume
până când, Ursul a plecat
și, deodată cu el,
Vrabia în statuia unei pietre
s-a preschimbat

de atunci, vin și pleacă săgeți,
de atunci, Vrabia cu aripi frânte
reînvață zborul,
de atunci,
distanța între cer și pământ
s-a scurtat,
de atunci, Ursul
în stea călăuzitoare
pentru Vrabie s-a preschimbat

așa să știți,
au fost odată
un Urs și-o Vrabie,
care cu sângele
dragostei lor,
pe nori, pe iarbă și rouă
au pictat