Anul școlar 2016-1017 s-a isprăvit. Forfotă mare pentru părinți, profesori și, mai ales, pentru copii. Repetiții pentru serbare, scenete, cântece (din păcate, unele care nu fac parte din aria copilăriei), poezii și dansuri. Buchete de flori, care mai mari, care mai colorate, și coronițe, care mai încoronate, pentru copiii premianți. Aproape că truda elevului din cursul anului se risipește între aceste brizbrizuri menite să recompenseze. Pentru copil este o sărbătoare. Premiul ocupă loc secund, pe lângă satisfacția pe care o are dacă nu a uitat un vers din poezie sau nu și-a încurcat partenerul de dans, iar la final a fost răsplătit de mamă (tată) cu un gest care-i confirmă că s-a descurcat, iar aplauzele din partea publicului alcătuit din părinți, bunici, mătuși și alte rubedenii, îl fac să încerce stofa sentimentală a artistului care urcă pe scenă și simte că munca i-a fost apreciată.
După aceste floricele vesele, de început de vară și cu miros de vacanță, se ajunge și la momentul mult așteptat, de data aceasta, mai ales de părinți. Fiecare așteaptă emoționat sau îngrijorat să vadă rodul muncii copilului său. Acest moment poate fi, într-adevăr, surprinzător. Poți afla, de pildă, că într-o clasă cu 26 de elevi, 14 au primit premiul I. Nicio mențiune, niciun premiul II sau III. Un dascăl a gândit că toate aceste categorii de răsplătire a meritelor elevului pot fi incorporate unui singur nivel, premiul I. Ce frumos ar fi ca toți elevii să fie premianți. Ce popor educat am avea! Ce bun simț ar fi la orice colț de stradă în țara noastră splendidă care se sufocă de ghiolbani. Dar ce faci, cum îi explici unui copil care-și merită acea diplomă, că a fost premiat identic colegului care nu prea dă pe la școală și abia dacă știe să citească. Cum înțelege un elev că trebuie să fie mai bun, să se străduiască, să ajungă la un anumit nivel, dacă nu există o concurență reală, o decalare între el și colegul de clasă. Este nedrept! Sigur, până la urmă un elev bun nu are neapărat nevoie de confirmarea ce stă într-o hârtie, dar ce se întâmplă mai târziu, peste un an, doi, cu copilul căruia, să zicem, îi dai premiul I, deși nivelul lui este de mențiune sau chiar mai jos? Doar cadrul didactic ce a gândit astfel de barem, poate răspunde.
Sistemul de învățământ din România pare că se afundă pe an ce trece. Noile modificări, care se reînnoiesc mereu, de la un ministru la altul, nu aduc nimic bun, dimpotrivă, debusolează atât elevul cât și profesorul. Pare că toate îmbunătățirile sunt făcute să încurce și mai mult și așa încurcatele ițe ale învățământului primar, gimnazial și așa mai departe.
Nici dascălii nu mai sunt cum au fost cei de demult. Îmi amintesc de doamna învățătoare Tănăsescu. O femeie care ne zâmbea rar, de la care primeam drept pedeapsă pagini întregi de scris cu un singur cuvânt pe care-l greșeam, care ne corija făcându-ne să ne fie rușine de lenea de a învăța. Ni se părea prea aspră la acea vreme, dar constat că a fost bine. Acum, profesorii care nu stau în pauză cu elevii, la țigară, sunt considerați demodați. Sigur că nici elevii nu prea mai știu ce-i disciplina. În ultimii ani au fost numeroase cazurile în care cadrele didactice au fost agresate de adolescenți pe care „aveau curajul” să-i chestioneze cu privire la teme și teze.
Și totuși, a început vacanța mare…Premiile s-au dat. Dascălii nu mai sunt ca ieri, ci ca azi, iar elevii vor fi mereu ca mâine.