Ion Marin: Anii virtuali

 

      ion marin Anii virtuali este titlul următoarei mele cărți, a douăsprezecea parcă, fiindcă țin la recurența acestei cifre în viața mea, numită astfel întrucât adună editorialele din ultimii ani care au apărut în ediția on-line a ziarului meu  ”Ultima oră”, intrat și el în zodia virtuală, a internetului, ca atâtea alte publicații, prea puține mai apărând și pe tarabe. Totuși, ziarul,  pe care l-am înființat acum aproape 20 de ani, în septembrie 1996, preluând și înregistrând un brand celebru în presa românească, acum deja centenar, a mai apărut și pe hârtie, mai des în diverse campanii și pe la sărbători, pentru că, de acum, o sărbătoare este pentru un jurnalist să răsfoaiască un ziar, darmite să-l tipărească. Și nu ascund că nu am abandonat deloc ideea de a reveni la o frecvență decentă, măcar săptămânală a printului, în restul zilelor și orelor, că cel puțin în această privință  internetul e de necombătut,  urmând să apară ca și până acum, ca și azi, în format on-line, virtual.

         Acest  titlu este, cum se vede, cât se poate de exact pentru ceea ce trebuie să exprime cartea sus-zisă,  însă cuvântul ”virtual”, am observat, este mai mult decât prolific în plan semantic. Și DEX-ul îi atribuie o polivalență remarcabilă, dar în ultimul timp a devenit un fel de emblemă a timpului nostru, noi trăind într-un fel de realitate paralelă pe care ne-o induc internetul, facebook-ul, orele și zilele în fața calculatorului, a televizorului, a mobilului, a celorlalte ecrane, a poveștilor și vieților altora, abia de mai având timp pentru nevoile stricte ce nu au putut fi preluate de computer, să mâncăm și să dormim, de pildă, fiindcă celelalte instincte primare sunt aproape cucerite de universul on-line.

Distribuie prietenilor

 La universitate, a trebuit să înființăm în cadrul unor proiecte cu fonduri europene niște firme virtuale sau simulate, cum se preciza în contract, și atunci am realizat că, da, virtual este simulat, este fantomatic, nu doar fiindcă nu necesită ideea de corporabilitate – de altfel, firmele acelea trebuie să funcționeze, nu sunt doar scriptice -, ci pentru că ne situează în exteriorul acestui sistem, astfel încât ființăm într-o anume excludere față de ceea ce devine universul în care trăim. Altfel spus, recurgând la raționamentul reducerii la absurd, cei vii, oamenii, ființele, dar și lucrurile, faptele, începem să aparținem unui univers vetust, anacronic, ca un telefon cu manivelă rătăcit între smartphon-uri.

         Dar anii pe care i-am trăit, și nu o spun doar fiindcă sunt la o vârstă a bilanțurilor, marcată chiar azi, ce mai sunt altceva decât amintire, decât virtualitate, atât cât o mai putem păstra? Rămasă pe suport magnetic, fiindcă în esență asta este orice urmă înregistrată cu  mijloacele erei informaționale, orice mărturie a trecerii noastre se depune în acea uriașă memorie colectivă, cibernetică a omenirii. Se poate glosa mult, de la ceea ce înseamnă Big-brother-ul care ți se uită și în așternut și te așteaptă cu probațiunea la cotitură, dacă e cazul, până la ideea umbrelor din Peștera lui Platon unde sufletele închipuiau adevărata realitate, iar trăitorii doar reflecția lor.

         Dicționarul pomenit mai consacră o semnificație pentru termenul zilei,  aceea de potențialitate, de posibilitate care nu s-a produs încă în fapt, dar care deține această virtute. Aici găsesc că este sensul cel mai prietenos, și cel mai concret fiindcă oferă speranță, fiindcă evocă gândul ce se transformă în faptă, și naște nădejdea că tot ce este virtual poate deveni sau redeveni formă. Că nimic nu este ireversibil. De pildă, spre a coborî din sfera abstracțiilor, dar a rămâne în cea a iluziilor, ziarul ce se confundă cu firul vieții mele și cu rațiunea mea de a fi, dacă ne putem permite niște vorbe mari măcar la soroace, ar putea redeveni de hârtie, ce mare lucru? Bine că, până atunci, cel puțin cartea pare în dreptul său când este alcătuită din foi de celuloză strânse  între două coperți. Și  oferă un sens și pentru o viață și pentru o lume – a fiecăruia, căci nimeni nu-și poate depăși solipsismul imanent, condiția tragică de a se naște și pleca singur, oricât de mulți vor fi fiind cei ce-l vor cunoaște și iubi cât viețuiește și poate, o vreme, și după aceea.  Să fiu mai clar: viitorul ce ne este rezervat, zilele rămase, pot fi extrase din virtualitatea lor nedefinită ca zeița din marmură. Deși nu depinde doar de dalta sculptorului.

         Și dacă mă pot întreba la ce bun toate aceste reflecții, găsesc răspuns global și explicații exacte pentru fiecare din multiplele lor semnificații, în același dicționar, care spune poetic și profund: imagine virtuală = imagine în care punctele convergente se găsesc în prelungirea razelor de lumină ale unui sistem optic, neputând fi prinse pe un ecran! Este exact ce voiam să vă spun că înseamnă pentru mine acest cuvânt aproape magic, virtual, în raport cu o viață reală. QED.

(N.R. La mulți ani, Ion Marin, îți urează redacția AMPress, la vârsta pe care o împlinești  astăzi și care refuză să se arate!)